ÎN LUMEA DREPTĂȚII (13)

nuvelă de IOAN ALEXANDRU BRĂTESCU-VOINEȘTI

Urmare la În lumea dreptății (12)

Toate au fost de prisos. Zătreanu era greu bolnav, nu putea să iasă din casă; iar când a doua zi, după o așteptare de doua ceasuri în anticamera plina de postulanți, Andrei pătrunse la ministru, gândul acestuia numai la păsurile lui nu era.

ÎN LUMEA DREPTĂȚII (12)

nuvelă de IOAN ALEXANDRU BRĂTESCU-VOINEȘTI

Urmare la În lumea dreptății (11)

Întâi nu pricepu. Întorcea hârtia în toate felurile, ca un lucru fără însemnătate. Numai când se ivi înaintea ochilor imaginea Elenei — așa cum o lăsase acasă, în brațele Matildei și ale doctorului, palidă ca ceara de accesele de friguri prin care trecuse după naștere, și din primejdia cărora scăpase ca prin minune — își dete seama de grozăvia lucrului.

ÎN LUMEA DREPTĂȚII (11)

nuvelă de IOAN ALEXANDRU BRĂTESCU-VOINEȘTI

Urmare la În lumea dreptății (10)

Când aflase de la grefier avocatul Berlescu, deputat și primar, că președintele lipsea, chemat cu telegramă la București, încercase toate mijloacele ca să amâie procesul, dar îi fusese cu neputință. Protivnicul său, Vineanu, s-ar fi învoit bucuros la amânare, dacă nu i-ar fi fost de față clientul, care se împotrivise în ruptul capului.

ÎN LUMEA DREPTĂȚII (10)

nuvelă de IOAN ALEXANDRU BRĂTESCU-VOINEȘTI

Urmare la În lumea dreptății (9)

Toată lupta asta vrednică de compătimire dispăruse, și acum, la sosirea lui în acest tribunal, Andrei Rizescu se găsea în fața unui om antipatic și la fizic și la apucături. Scurt, gras, lat în ceafă și în fălci, cu niște ochi mici, pierduți în grăsime, o frunte îngustă sub un păr des și aspru ca o perie, avea o atitudine protectoare și suficientă, căpătată din cei opt ani de raporturi cu oameni inferiori lui,

ÎN LUMEA DREPTĂȚII (9)

nuvelă de IOAN ALEXANDRU BRĂTESCU-VOINEȘTI

Urmare la În lumea dreptății (8)

Era ăst președinte, Nicolae Zarnescu, o fire ciudată. Fiul unui negustor din Ploiești, odinioară foarte bogat, în urmă scăpătat, ajunsese judecător de ședință în orașul său natal. Perspectiva marii averi ce urma să moștenească de la tatăl său făcuse pe un ministru de Justiție de pe vremuri să-i dea în căsătorie o nepoată de vară din Ploiești.

ÎN LUMEA DREPTĂȚII (8)

nuvelă de IOAN ALEXANDRU BRĂTESCU-VOINEȘTI

Urmare la În lumea dreptății (7)

Cu ăst Caselli au făcut cunoștință Rizeștii curând după mutarea lor în casele lui Mache Petrescu.
Într-o seară cântau împreună o melodie de Rubinstein. Când au sfârșit, au pornit din dreptul ferestrei niște aplauze puternice și un glas de om striga: “Bravo! bravissimo! mio complimento!”

ÎN LUMEA DREPTĂȚII (7)

nuvelă de IOAN ALEXANDRU BRĂTESCU-VOINEȘTI

Urmare la În lumea dreptății (6)

Oricine trecea ziua prin dreptul caselor lui Matache Petrescu, în care acum locuiește Andrei Rizescu, se oprea să admire grădinița. Cum împrejmuirea de la uliță e de plasă de sârmă, se poate vedea tot: cărările bătătorite cu nisip galben, netezit ca-n palmă, fără zare de buruiană, iarba tunsă cu mașina, rondurile de flori așezate și alese după culori, bețe de trandafiri vopsite verde, cu bășici de sticlă în vârf;

ÎN LUMEA DREPTĂȚII (6)

nuvelă de IOAN ALEXANDRU BRĂTESCU-VOINEȘTI

Urmare la În lumea dreptății (5)

Dnei Adina căpitan Gh. Nicolau Giurgiu. 

Nu ți-e rușine, Adino dragă, să răspunzi cu o pagină la scrisorile mele de șase și de opt pagini? Vroiam să-mi răzbun și să nu-ți scriu decât un rând: “Sunt bine merci; sper că și voi idem”, și să iscălesc; dar nu pot.

ÎN LUMEA DREPTĂȚII (5)

nuvelă de IOAN ALEXANDRU BRĂTESCU-VOINEȘTI

Urmare la În lumea dreptății (4)

Așa e că va să fie cineva afară din cale de ursuz ca să nu se simtă atras către niște oameni așa de deschiși la inimă?

Miercuri seara se dusese cu vioara. După-masă venise și doctorul Georgescu, un coleg de școală al directorului, cu nevastă-sa, și petrecuseră o seară minunată, făcând muzică cu Elena și discutând împreună cu doctorul planurile de reforme pe care vroia să le introducă Antonescu în cursurile lui.

ÎN LUMEA DREPTĂȚII (4)

nuvelă de IOAN ALEXANDRU BRĂTESCU-VOINEȘTI

Urmare la În lumea dreptății (3)

Așa cum era, în scurtă vreme de când era în acest oraș, plăcuse multora și nu erau puțini acei care, având o fiică, o soră sau altă rudă de măritat, ar fi primit cu bucurie s-o dea după dânsul.

ÎN LUMEA DREPTĂȚII (3)

nuvelă de IOAN ALEXANDRU BRĂTESCU-VOINEȘTI

Urmare la În lumea dreptății (2)

O pornise de jos Andrei Rizescu. Era fiul dascălului Rizea de la biserica Sfântului Gheorghe din Pitești, om sărac, fără altă avere decât venitul a trei pogoane din pământul parohiei. Ajutat la cheltuieli de boierul Mărescu, ctitorul bisericii, Andrei a învățat alături de băiatul Mărescului; dar pe când feciorul boierului își trecea clasele cu propteli, băiatul dascălului ieșea printre cei dintâi.

ÎN LUMEA DREPTĂȚII (2)

nuvelă de IOAN ALEXANDRU BRĂTESCU-VOINEȘTI

Urmare la În lumea dreptății (1)

Se așezară pe canapea și urmară pe șoptite convorbirea, din care Andrei află că doamna Antonescu a rămas acasă, nefiind tocmai bine; că Antonescu, din pricina aerului Giurgiului, care nu-i pria, a obținut să fie mutat aci, în orășelul acesta de munte; că, măcar că nu era venit decât de două luni, simțea o mare îmbunătățire în sănătate;

ÎN LUMEA DREPTĂȚII (1)

nuvelă de IOAN ALEXANDRU BRĂTESCU-VOINEȘTI.

De ce s-o fi ducând Andrei Rizescu să-și petreacă seara la avocatul Vineanu, a cărui soție primește în toate joile, nu știe nici el. Afaceri și politică nu se pricepe să discute, cărți nu știe să joace, să danseze, nici atât, iar miopia lui îl face să tresară la fiecare mișcare, de teamă să nu răstoarne ceva.

PRIVIGHETOAREA

de IOAN ALEXANDRU BRĂTESCU-VOINEȘTI.

- Ce ai, nene Iorgule? Parcă ai fi supărat.

- E!…

- Ba nu zau, ți s-a întâmplat ceva?

- Mi s-a întâmplat o ticăloșie… Nici nu știu cum să-ți spui… Știți că prin fundul curții mele trece iazul morilor.

PUIUL (2)

de Ioan Alexandru Bătescu-Voinești.

Scăparea lor era lăstarul, dar tocmai dintr-acolo venea vânătorul. După o clipă de socoteală, le-a poruncit să se pitulească jos, lipiți cu pământul, și cu nici un preț să nu se miște.

- Eu o să zbor; voi să rămâneți nemișcați; care zboară, e pierdut. Ați înțeles?

Puii au clipit din ochi c-au înțeles și au rămas așteptând în tăcere. Se auzea fâșâitul unui câine care alerga prin miriște și din când în când glasul omului:

- Unde fugi? înapoi, Nero!

PUIUL (1)

DE IOAN ALEXANRU BRĂTESCU-VOINEȘTI.

Într-o primăvară, o prepeliță aproape moartă de oboseală - că venea de departe, tocmai din Africa - s-a lăsat din zbor într-un lan verde de grâu, la marginea unui lăstar. După ce s-a odihnit vreo câteva zile, a început să adune bețigașe, foi uscate, paie și fire de fân și și-a făcut un cuib pe un mușuroi de pământ, mai sus, ca să nu i-l înece ploile; pe urmă, șapte zile de-a rândul a ouat câte un ou, în tot șapte oua mici ca niște cofeturi și a început să le clocească.