ÎN LUMEA DREPTĂȚII (10)

nuvelă de IOAN ALEXANDRU BRĂTESCU-VOINEȘTI

Urmare la În lumea dreptății (9)

Toată lupta asta vrednică de compătimire dispăruse, și acum, la sosirea lui în acest tribunal, Andrei Rizescu se găsea în fața unui om antipatic și la fizic și la apucături. Scurt, gras, lat în ceafă și în fălci, cu niște ochi mici, pierduți în grăsime, o frunte îngustă sub un păr des și aspru ca o perie, avea o atitudine protectoare și suficientă, căpătată din cei opt ani de raporturi cu oameni inferiori lui,
care nu se potrivea cu vulgaritatea vorbirii lui presărată de “țară eminamente agricolă“, “fiul operelor sale”, “cu o oră mai înainte”, toate locurile comune și frazele făcute gata, învățate din gazeta partidului, care fusese atâta vreme, la Văleni, singura, dar zilnica lui hrană intelectuală.

Neînțelegerea lui cu Andrei Rizescu se iscase deîndată.

Ochirea indiscretă, pe care Andrei o aruncase de la început în jocul lui, cu privire la stratagemele la care recurgea pentru a-și împăca simpatiile politice cu dorința de a nu nemulțumi pe nimeni, era unul din cuvintele neînțelegerii. Ori de câte ori era un proces însemnat, în care pledau față-n fata cei doi șefi adversari ai politicii locale, se ferea și se sustrăgea de la judecare, fie sub pretextul unei subite migrene, fie sub altul; iar pe de altă parte, în mod pieziș și ascuns căuta să înrâurească hotărârea colegilor care judecaseră procesul.

Cu supleantul și cu predecesorul lui Andrei lucrurile merseseră de minune. Amândoi, prin asemenea acte de supunere, găsiseră mijlocul de a-și căpăta indulgența pentru propriile lor greșeli; cel dintâi având de iertat nopțile albe petrecute la cărți, sau la chefuri, care-l făceau să fie întotdeauna la slujbă târziu, cu ochii umflați de somn; cel de-al doilea, desele întârzieri la București până luni seara.

Până atunci intra în ședință la un proces, două, și apoi se retrăgea, ocupat cu redactarea unor pretinse rapoarte la minister, în cabinetul său, de unde pleca cel mai târziu la ceasurile patru.

Andrei înțelegea lucrurile cu totul altfel. De o exactitate în serviciu și de o scrupulozitate exemplară, pretinsese ca cincisprezece din cele patruzeci de zilnice procese să se ia de președinte.

Stratagema migrenei nu se mai putea prinde, de la descoperirea într-unul din sertarele biroului a unei grămezi de capsule de antipirină neîntrebuințate pe care aprodul le cumpărase de la spițerie, de atâtea ori trimis în grabă de cum sosea la tribunal.

Ba ceva mai mult. Andrei ceruse împarțirea vacanței din urmă, și președintele fusese silit să-și ciuntească fericirea vilegiaturii de la Văleni, întorcându-se în oraș de la 10 august. Și ce era mai supărător, e că de spiritul de independență al noului-venit se molipseau acum ceilalți colegi de magistratură. Judecatorul de instrucție, până atunci gata să intre în ședință la orice chemare, începea să refuze acum, zicând că-i copleșit de treburi. În sfârșit, rezerva și seriozitatea lui Rizescu, vădit intenționata lui abținere de la discuțiile în care se vâra el, licărirea de compătimitor dispreț ce i se păruse că vede uneori în privirea lui Andrei, când el se încumeta să vorbească despre lucruri pe care nu le știa, stăpânirea ce-și impuneau și unul și celălalt pentru a păstra aparențele unei desăvârșite armonii — toate aste pricini adunate la un loc aduseseră în camera de chibzuire a tribunalului o pâclă apăsătoare, înecătoare, ca în preajma unei vijelii. Durerea oboselii ceasurilor de lucru, petrecute într-o astfel de atmosferă, avea de vindecat Andrei cu muzica. De la primele acorduri, toata mâhnirea pierea ca prin farmec.

De aceea acum, cel puțin de două ori pe săptămână, trecătorii auzeau seara valuri de armonie ieșind pe ferestrele casei din strada Speranței, și din când în când glasul lui Caselli: “No, no, no! da capo, più moderato, molto più moderato”.

La pian e Elena, în dreapta Andrei cu vioara, în stânga Caselli cu violoncelul. La o mescioară alături joacă șah doctorul Georgescu și Antonescu. Pe cât de liniștit e cel dintâi, care-și mănâncă tacticos vârful favoritei stângi, făcându-și greoi planurile, pe atât de nerăbdător e cel de-al doilea, care, calculând cu repeziciune mișcările, e silit să aștepte prea mult. De aceea se sâcâie pe scaun, își scoate și vara ceasornicul, vântură dintr-o mână într-alta pionii mâncați ori își scarpină cu furie chelia.

În antreu, în fața unei mese pline de jurnale de modă și de cataloage de la Louvre, stau Mama Tilda și soția doctorului, adâncite în căutări de lucruri noi pentru rufăria copilului ce se așteaptă în curând.

* * *

Urmează În lumea dreptății (11)