nuvelă de IOAN ALEXANDRU BRĂTESCU-VOINEȘTI
Urmare la În lumea dreptății (11)
I se părea că cuvintele erau scrise cu litere de foc și că furtuna care vâjia în fereastra camerei de chibzuire arunca peste unele din ele pete de întuneric, stingându-le: “Am onoare în urma propunerii sa regele a binevoit a vă transfera 1 noiemvrie de judecător al ocolului Urziceni Paul Albescu, care trece în locul ocupat de domnia-voastră.” De zece ori s-a uitat la plic și la adresa din josul ordinului cu speranța că poate s-a înșelat; dar nu, era deslușit, și nu mai încăpea nici o îndoială.
Totdeauna avusese el credința asta, că după o bucurie mare trebuie să urmeze o supărare; socotise însă că cu frământările chinuitoare, prin care-l făcuse să treacă în zilele din urmă teama pierderii Elenei, plătise bucuria îmbătătoare pe care i-o adusese nașterea băiețelului.
Și acum această veste de mutare, în starea în care se găsea, îl lăsă ca trăsnit.
Ce să răspunză președintelui, care se închina ca de-o minune, ori procurorului și supleantului, care-l întrebau dacă se duce la Urziceni? Luându-și pălăria și paltonul, a plecat într-un suflet la gimnaziu. Era numai Antonescu acasă. Mama Tilda era la Elena. La aflarea vestei, Antonescu sări ca ars; apoi, înțelegând că nu era vreme de pierdut cu o indignare nefolositoare, se socoti cu Andrei că urma să plece îndată la București, pentru a arăta ministrului starea în care se găsea și pentru a încerca să-l facă să revie asupra acestei mutări.
— A! Îmi spuneai odată că Dumitrescu, senatorul, îți arăta o deosebită dragoste. Du-te la el, vezi poate merge și el cu tine la ministru. Stai, să trimit după o birjă.
Asta era o idee bună. Senatorul Dumitrescu în adevăr îi arătase într-o vreme mare dragoste. Cum locuința lui Andrei, pe când era necăsătorit, era peste drum de casele sale, adeseori seara, pe la douăsprezece noaptea, întorcându-se din oraș, îl văzuse citind, ori scriind la masă, sau cântând din vioară; și comparațiunea dintre viața așezată a lui Andrei cu viața de petreceri a colegilor lui de tribunal neînsurați făcuse să-i licărească în minte putința unei căsătorii pentru una din cele cinci fete ale cumnatului său. De aceea, de câte ori îl întâlnea pe-atunci, avea pentru dânsul un zâmbet binevoitor și-l mângâia cu dragoste, zicându-i “mânzule”.
Se scula tocmai de la masă la sosirea lui Andrei. De la întâia aruncătură de ochi pe cartea de vizită, pe care i-o dase servitoarea, înțelese de ce era să-i vorbească. Se întorsese din București cu Berlescu și știa de mutare.
La auzul rugăciunii lui Andrei de a-l însoți la București, și mai ales la descrierea stării în care se găsea: casa închiriată, soția mamă numai de cinci zile, bolnavă, în primejdie de moarte și toate astea spuse cu o voce tremurătoare de emoțiune, inima i se muie, avu pentru Rizescu o mângâiere plină de duioșie:
— Mânzul neichii!
Dar îndată, înțelegând nemulțumirea pe care ar fi pricinuit-o lui Berlescu intervenirea lui de altminteri nefolositoare pe lângă ministru, și scuturându-se ca de-o slăbiciune periculoasă:
— Îmi pare rău, domnule Rizescu, dar nu pot. Peste putință.
Cu durere în suflet, Andrei se întoarse la gimnaziu. Îi trebuia ajutorul lui Antonescu ca să nu se trădeze față de Elena și pentru a explica nevoia plecării sale de îndată.
Când ajunseră acasă, Elena se simțea mai bine. Sub plapuma de mătase albastră, cu chipul palid ca de ceară și cu părul ei negru, în care vița de păr alb din frunte părea un buchet de iasomie, era neînchipuit de frumoasă.
De cum intră, Antonescu începu:
— Ei bine, dar sunt nebuni! pe supleant nu putea să-l trimită? Așa e, bine zici, lipsește; dar pe judecătorul de instrucție?
— E bolnav.
— Ce e? întrebă Elena.
— Uite ce e, Andrei e nevoit să plece chiar azi la 5 cu trenul să ia consimțământul unuia care-și face testamentul. Supleantul lipsește, judecătorul de instrucție e bolnav și cazul urgent.
Apoi, pe când Andrei, luând mâna Elenei, îi spunea că se întoarce a doua zi și să n-aibă grijă, că Mama Tilda va veni să doarmă la dânsa, Antonescu luă pe Matilda afară și-i spuse despre ce era vorba. La auzul vestei, Matilda își înăbuși un țipăt în batistă.
— Asculta, Tildo dragă, acum nu e vorba de bocete. Andrei pleacă la București. E cu neputință ca ministrul, aflând situația în care se găsește, să nu revie. E vorba să supraveghezi ca nu cumva vestea să ajungă la Elena.
Se întoarseră în casă.
— E! acum, Andrei, măcar că ceasurile nu sunt decât 3 și trenul pleacă la 5, ia-ți rămas bun, ia-ți ce-ți trebuie și vino cu mine la gimnaziu. Vreau să-mi mai ajuți la redactarea unor rapoarte.
Când ajunseră din nou la gimnaziu, Andrei scrise o lungă scrisoare lui Zătreanu, deputat de Vlașca, un bun prieten al său, care avea mare trecere la minister.
Întâi nu pricepu.
Întorcea hârtia în toate felurile, ca un lucru fără însemnătate. Numai când se
ivi înaintea ochilor imaginea Elenei — așa cum o lăsase acasă, în brațele
Matildei și ale doctorului, palidă ca ceara de accesele de friguri prin care
trecuse după naștere, și din primejdia cărora scăpase ca prin minune — își dete
seama de grozăvia lucrului.
I se părea că cuvintele erau scrise cu litere de foc și că furtuna care vâjia în fereastra camerei de chibzuire arunca peste unele din ele pete de întuneric, stingându-le: “Am onoare în urma propunerii sa regele a binevoit a vă transfera 1 noiemvrie de judecător al ocolului Urziceni Paul Albescu, care trece în locul ocupat de domnia-voastră.” De zece ori s-a uitat la plic și la adresa din josul ordinului cu speranța că poate s-a înșelat; dar nu, era deslușit, și nu mai încăpea nici o îndoială.
Totdeauna avusese el credința asta, că după o bucurie mare trebuie să urmeze o supărare; socotise însă că cu frământările chinuitoare, prin care-l făcuse să treacă în zilele din urmă teama pierderii Elenei, plătise bucuria îmbătătoare pe care i-o adusese nașterea băiețelului.
Și acum această veste de mutare, în starea în care se găsea, îl lăsă ca trăsnit.
Ce să răspunză președintelui, care se închina ca de-o minune, ori procurorului și supleantului, care-l întrebau dacă se duce la Urziceni? Luându-și pălăria și paltonul, a plecat într-un suflet la gimnaziu. Era numai Antonescu acasă. Mama Tilda era la Elena. La aflarea vestei, Antonescu sări ca ars; apoi, înțelegând că nu era vreme de pierdut cu o indignare nefolositoare, se socoti cu Andrei că urma să plece îndată la București, pentru a arăta ministrului starea în care se găsea și pentru a încerca să-l facă să revie asupra acestei mutări.
— A! Îmi spuneai odată că Dumitrescu, senatorul, îți arăta o deosebită dragoste. Du-te la el, vezi poate merge și el cu tine la ministru. Stai, să trimit după o birjă.
Asta era o idee bună. Senatorul Dumitrescu în adevăr îi arătase într-o vreme mare dragoste. Cum locuința lui Andrei, pe când era necăsătorit, era peste drum de casele sale, adeseori seara, pe la douăsprezece noaptea, întorcându-se din oraș, îl văzuse citind, ori scriind la masă, sau cântând din vioară; și comparațiunea dintre viața așezată a lui Andrei cu viața de petreceri a colegilor lui de tribunal neînsurați făcuse să-i licărească în minte putința unei căsătorii pentru una din cele cinci fete ale cumnatului său. De aceea, de câte ori îl întâlnea pe-atunci, avea pentru dânsul un zâmbet binevoitor și-l mângâia cu dragoste, zicându-i “mânzule”.
Se scula tocmai de la masă la sosirea lui Andrei. De la întâia aruncătură de ochi pe cartea de vizită, pe care i-o dase servitoarea, înțelese de ce era să-i vorbească. Se întorsese din București cu Berlescu și știa de mutare.
La auzul rugăciunii lui Andrei de a-l însoți la București, și mai ales la descrierea stării în care se găsea: casa închiriată, soția mamă numai de cinci zile, bolnavă, în primejdie de moarte și toate astea spuse cu o voce tremurătoare de emoțiune, inima i se muie, avu pentru Rizescu o mângâiere plină de duioșie:
— Mânzul neichii!
Dar îndată, înțelegând nemulțumirea pe care ar fi pricinuit-o lui Berlescu intervenirea lui de altminteri nefolositoare pe lângă ministru, și scuturându-se ca de-o slăbiciune periculoasă:
— Îmi pare rău, domnule Rizescu, dar nu pot. Peste putință.
Cu durere în suflet, Andrei se întoarse la gimnaziu. Îi trebuia ajutorul lui Antonescu ca să nu se trădeze față de Elena și pentru a explica nevoia plecării sale de îndată.
Când ajunseră acasă, Elena se simțea mai bine. Sub plapuma de mătase albastră, cu chipul palid ca de ceară și cu părul ei negru, în care vița de păr alb din frunte părea un buchet de iasomie, era neînchipuit de frumoasă.
De cum intră, Antonescu începu:
— Ei bine, dar sunt nebuni! pe supleant nu putea să-l trimită? Așa e, bine zici, lipsește; dar pe judecătorul de instrucție?
— E bolnav.
— Ce e? întrebă Elena.
— Uite ce e, Andrei e nevoit să plece chiar azi la 5 cu trenul să ia consimțământul unuia care-și face testamentul. Supleantul lipsește, judecătorul de instrucție e bolnav și cazul urgent.
Apoi, pe când Andrei, luând mâna Elenei, îi spunea că se întoarce a doua zi și să n-aibă grijă, că Mama Tilda va veni să doarmă la dânsa, Antonescu luă pe Matilda afară și-i spuse despre ce era vorba. La auzul vestei, Matilda își înăbuși un țipăt în batistă.
— Asculta, Tildo dragă, acum nu e vorba de bocete. Andrei pleacă la București. E cu neputință ca ministrul, aflând situația în care se găsește, să nu revie. E vorba să supraveghezi ca nu cumva vestea să ajungă la Elena.
Se întoarseră în casă.
— E! acum, Andrei, măcar că ceasurile nu sunt decât 3 și trenul pleacă la 5, ia-ți rămas bun, ia-ți ce-ți trebuie și vino cu mine la gimnaziu. Vreau să-mi mai ajuți la redactarea unor rapoarte.
Când ajunseră din nou la gimnaziu, Andrei scrise o lungă scrisoare lui Zătreanu, deputat de Vlașca, un bun prieten al său, care avea mare trecere la minister.
* * *
Urmează În lumea dreptății (13)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !