nuvelă de IOAN ALEXANDRU BRĂTESCU-VOINEȘTI
Urmare la În lumea dreptății (4)
Așa e că va să fie cineva afară din cale de ursuz ca să nu se simtă
atras către niște oameni așa de deschiși la inimă?
Miercuri seara se dusese cu vioara. După-masă venise și doctorul Georgescu, un
coleg de școală al directorului, cu nevastă-sa, și petrecuseră o seară
minunată, făcând muzică cu Elena și discutând împreună cu doctorul planurile de
reforme pe care vroia să le introducă Antonescu în cursurile lui.
De atunci, pe măsură ce trecuse vremea, se încredințase ce oameni de ispravă
erau Antoneștii. La fiecare reîntâlnire găsise noi cuvinte să-i fie dragi și să
se apropie de dânșii. El, un om deștept, harnic, învățat nu numai în ramura științelor naturale,
dar pe care-l interesau orice fel de cunoștințe; Matilda, nevastă-sa, o femeie
bună și simplă care inspira de la întâia vedere o trainică simpatie. Nu era
frumoasă, dar avea o blândețe care te fermeca. Toate treburile casei le făcea fără
nici un ropot, fără cea mai mică tevatură. Cu rost la toate, cu spor la muncă,
mișcările aduceau aminte sprinteneala nezgomotoasă a unei furnici. Cu drept cuvânt
zicea directorul despre ea că el n-are în tot laboratorul de fizică un aparat
mai precis decât nevastă-sa. Elena, pe lângă însușirile soră-si, care-i slujise
de mamă (îi zicea Mama Tilda), avea inteligența mai vie, era mai zglobie, era
frumoasă și avea mare talent la pian. Câteștrei aveau în comun simplitatea,
naturalețea, lipsa de supraveghere de tine însuți și de dorinta de a produce
efect, însușirile greu de lămurit pe care le au mai ades nemții decât românii,
însușiri care sparg gheața și te îmbie la intimitate și la prietenie de la
întâia întâlnire.
Om singur pe lume, mâncând pe la birturi, trăind într-o odăiță rece de
singurătate, la ușa căreia când se întorcea nu era nimeni să-l întâmpine cu un
zâmbet ori cu o vorbă bună, e lesne de înțeles ce înrâurire a avut asupra gândurilor
și hotărârilor lui Andrei fericirea casnică aflată în casa Antoneștilor. Citiri
împreună, discuții interesante, muzica, până și șahul de odinioară, că și
Antonescu juca șah, și toate astea sub lumina unor ochi zâmbitori, a căror pereche
n-o întâlnise încă în viață — i se părea că după o lunga rătăcire printr-o
negură umedă și rece a sosit într-o locuință curată, caldă și îmbălsămată.
Gândurile mohorâte despre zădărnicia străduințelor omenești, îndoielile neliniștitoare
despre rostul lumii, care-l frământaseră atâtea nopți fără de somn, în
pustietatea odăiței lui de om stingher, se risipeau acum ca valurile de ceață
la razele soarelui. Viața dusă de el până atunci îl făcuse să ajungă până la
vârsta de douăzeci și nouă de ani cu inima adăpostită de simțirea ce acum i-o cucerea
cu furie, parcă vroia să-și recâștige întârzierea. Ce altă înfațișare căpătau
toate câte până acum i se păruseră fără însemnătate. Și după lungi certuri cu
sine însuși, după lungi șovăiri, când din fericirea fără de nume pe care o simțea
alături de fată și din neliniștea dureroasă care-l rodea departe de ea, când
din tăierea răsuflarii pe care i-o pricinuia numai gândul că s-ar putea să n-o
mai vadă, s-a încredințat că fără dânsa nu se mai poate — a cerut-o lui
Antonescu.
* * *
Urmează În lumea dreptății (6)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !