ÎN LUMEA DREPTĂȚII (7)

nuvelă de IOAN ALEXANDRU BRĂTESCU-VOINEȘTI

Urmare la În lumea dreptății (6)

Oricine trecea ziua prin dreptul caselor lui Matache Petrescu, în care acum locuiește Andrei Rizescu, se oprea să admire grădinița. Cum împrejmuirea de la uliță e de plasă de sârmă, se poate vedea tot: cărările bătătorite cu nisip galben, netezit ca-n palmă, fără zare de buruiană, iarba tunsă cu mașina, rondurile de flori așezate și alese după culori, bețe de trandafiri vopsite verde, cu bășici de sticlă în vârf;
la umbra unui ienupăr un arap de ipsos cu joben galben, haină roșie și pantaloni albaștri, care, picior peste picior și cu țigara în gură, șade citindu-și gazeta; dincolo tolănit pe iarbă într-o rână, un pitic bărbos care zâmbește trecătorilor; împrejmuirea din dreapta și din stânga îmbrăcate până sus în iederă; într-o parte bolta de viță, iar în mijlocul grădinii, simplă, dar curată, căsuța.

Ce altă treabă are Mache Petrescu, văduv, acum de zece ani pensionar, decât să îngrijească toată ziua de flori și de păsări? În dosul casei închiriate lui Rizescu, e altă căsuță cu doua odăi și bucătărie, care nu se vede de la drum și în care locuiește el; tot acolo e și curtea păsărilor. Cei care au intrat paână acolo au putut vedea găini cu adevărat vrednice de văzut: Paduane moțate de nu li se mai văd nici ochii, nici ciocul, încălțate de de-abia se pot mișca; găini de Cochinchina uriașe; găini de Bramaputra cu urechi mari, care le atârnă ca niște cercei de mărgean; găini de Yokohama în cozile cărora strălucesc toate culorile curcubeului și ale pietrelor scumpe.

Din zorii zilei până-n noapte, bătrânul, cu o pălărie cu margini mari înfundată până la ochi și veșnic cu un tartan cenușiu pe umeri, nu stă o clipă, umblă de colo până colo; ici are de plivit o buruiană, dincolo are de tuns o ramură, într-altă parte de semănat ori de presădit o floare.

După patruzeci de ani de slujbă la tribunal, unde treptat-treptat de la practicant în arhivă ajunsese grefier, acum zece ani, când se retrăsese la pensie, și-a clădit căscioara pe care o da cu chirie și trăia cu florile și cu găinile, ajutat la treburile casei de o mătușă mai bătrână decât dânsul. Porecla de “inimă rea” i s-a născocit de lume, nu atât în înțelesul de om rău ori hain, cât în înțelesul de om amărât și iubitor de singurătate.

De când s-au mutat Rizeștii aci, trecătorii se opresc și seara în dreptul caselor, ca să asculte o clipă valurile de armonie care ies pe ferestre. Preajma e așa de tăcută în oraș, încât din uliță se aud numai pianul, vioara și violoncelul, dar se aude deslușit și un glas de om care zice din când în când: “No, no, no! da capo, più sostenuto”.

E glasul căpitanului Caselli, șeful muzicii regimentului, care cântă cu violoncelul și conduce.

* * *

Urmează În lumea dreptății (8)