ÎN LUMEA DREPTĂȚII (4)

nuvelă de IOAN ALEXANDRU BRĂTESCU-VOINEȘTI

Urmare la În lumea dreptății (3)

Așa cum era, în scurtă vreme de când era în acest oraș, plăcuse multora și nu erau puțini acei care, având o fiică, o soră sau altă rudă de măritat, ar fi primit cu bucurie s-o dea după dânsul.
Se poate, prin urmare, înțelege ușor ce vâlvă a stârnit în acest orășel, în care orice căsătorie era un eveniment, vestea că Rizescu o să se căsătorească cu cumnata directorului gimnaziului. Auzi dumneata, să ia fată străină, abia venită, fără un ban de zestre, când, slavă Domnului, erau în oraș atâtea fete frumoase, binecrescute și cu stare.
Lucrurile s-au întâmplat în chipul cel mai firesc.
În duminica următoare sindrofiei de la Vineanu, Andrei se dusese la Antonescu. Directorul locuia chiar în localul gimnaziului, având pe seama lui trei odăi jos, în aripa dreaptă a cladirii. Într-o altă casă, unde venea să facă întâia vizită, ar fi stat cel mult zece minute, cu mănușile în mâini, nemișcat pe scaunul pe care ar fi apucat să se așeze; dar aci, atitudinea prietenoasă și lipsită de etichetă a lui Antonescu îl făcuse să stea mai bine de un ceas.
Când a intrat, soția și cumnata directorului nu erau în odaie. Îl primise el, într-o hăinuță de casă, pătată și arsă în mai multe locuri de fel de fel de acizi, și întâia vorbă i-a fost:
— Mă rog, ții la etichetă? Să mă duc să-mi schimb haina.
— Te rog, nu te deranja, răspunse Andrei zâmbind. Iar după ce veniseră cucoanele și după ce l-a înfațișat nevesti-si, îl întrebase dacă se grăbește, și față cu răspunsul negativ al lui Andrei:
— Apoi scoate-ți mănușile. Mă rog, nu te las așa cu una, cu două: mi-ai spus deunăzi că nu cunoști gimnaziul și vreau să ți-l arăt în amănunțimi.
Și au mers cu toții să vadă localul gimnaziului. Era în adevăr vrednic de văzut: săli de studiu curate, mari și luminoase, sală de desen, sală de gimnastică, o bibliotecă cum nu s-ar fi așteptat Andrei să găsească într-un orășel atât de mic; și în sfârșit, păstrat pentru la urmă, laboratorul de fizică și chimie, specialitatea lui Antonescu, alături cu un amfiteatru încăpător.
La fiecare exclamație de admirație a lui Andrei, directorul se întorcea către fată și o întreba:
— Să-i spunem aci? și răspundea tot el: Nu, lasă la urmă.

Antonescu era un om de vreo patruzeci și cinci de ani, blond, slăbuț, chel ca sticla, vioi ca o vrabie; porecla de “Neamțul”, pe care o purta din școală, i se cuvenea și pentru înfățișarea lui, și pentru că în adevăr era german după mamă; iar aplecarea lui pentru științele naturale o moștenise de la bunicul său matern, răposatul Maller, farmacistul.
— Uite ce am combinat noi, domnule Rizescu, zise el, după ce se întoarseră în odaia de primire dar cum să încep, că trebuie o introducere?
— Lasă mai târziu, Alexandre, zise nevastă-sa.
— A, nu! Nu mă știi pe mine? Eu când am ceva de spus, trebuie să-l spun îndată, că mă supără, parcă mi-ar umbla un fir de păr pe limbă. Uite ce e.
Și începu să explice cum îi lipseau din laborator multe lucruri esențiale, care trebuiau neapărat cumpărate; că de la minister era gata de căpătat suma trebuincioasă, că județul, vorbise cu prefectul, n-avea fonduri.
Atunci ce s-a gândit? Așa e că Elena cântă bine la pian?
— O, foarte bine!
— Eleno, așa e că domnul Rizescu cântă bine la vioară?
— Mai mult decât bine, răspunse fata.
Atunci era foarte simplu: s-a gândit că ar putea organiza în amfiteatrul gimnaziului un concert — era destul de încăpator amfiteatrul — și s-ar putea scoate o sumă destul de frumușică; și părându-i-se că vede o mișcare de protestare a lui Andrei:
— Mai întâi, n-o să ai de cântat toată seara, că o să mai fie și alte bucăți; băieții o să cânte în cor, alții o să declame, alții o să mai facă scrimă. Mă rog, de toate. Să nu zici nu, domnule Rizescu. În orice caz, lasă-mă să mai trag nădejde două-trei zile. Ce e azi? Duminică? Uite, îți acordăm trei zile de gândire: luni, marți și miercuri, când te rugăm să vii să prânzești cu noi. Dacă primești, vii miercuri cu vioara, dacă nu, vii fără vioară.

* * *

Urmează În lumea dreptății (5)