ÎN LUMEA DREPTĂȚII (9)

nuvelă de IOAN ALEXANDRU BRĂTESCU-VOINEȘTI

Urmare la În lumea dreptății (8)

Era ăst președinte, Nicolae Zarnescu, o fire ciudată. Fiul unui negustor din Ploiești, odinioară foarte bogat, în urmă scăpătat, ajunsese judecător de ședință în orașul său natal. Perspectiva marii averi ce urma să moștenească de la tatăl său făcuse pe un ministru de Justiție de pe vremuri să-i dea în căsătorie o nepoată de vară din Ploiești.

Micșorimea zestrei ce aducea fata se compensa cu șansele de înaintare pe care le oferea înrudirea și nășia ministrului dreptății. Înlocuit curând după aceea, la schimbarea guvernului, încercase timp de un an, fără izbândă, să practice avocatura în Ploiești. Atunci s-a întâmplat falimentul tatălui său, care a înghițit toată averea, din care n-a scăpat decât o moșioară de o sută de pogoane la Văleni, unde s-au retras și fostul negustor, și fostul magistrat. Un an în urmă tatăl murise, iar Nicolae Zărnescu, urmând să fie înscris de formă în baroul de Prahova, își vedea acum de mica lui gospodărie: livezi de pruni, fâneața și un petic de vie. Pledând o dată pe lună la judecătoria din Văleni și la un an o dată un proces la tribunalul din Ploiești, înconjurat de stima concetățenilor, în ochii cărora calitatea lui de fost magistrat și rudenia ministrului erau titluri însemnate, urmase timp de opt ani o viață tihnită, care-i pria de minune.
Și desăvârșită i-ar fi fost fericirea, cu preocupările sănătoase și neobositoare ale micii lor gospodării, în mijlocul naturii care-l cucerea necontenit, departe de frământările minții pentru care nu-și simțea nici o chemare, dacă dorul vieții de oraș, de care se ofilea nevastă-sa, nu ar fi pus în căsnicia lor sămânța unei neînțelegeri care creștea și se întindea mereu ca o buruiană rea.
Opt ani de-a rândul, cu prilejul Sfântului Gheorghe, cântarul negustorului mai de seama din localitate arătase că sporul de sănătate al soțului era egal cu scăderea sănătății soiei.
Revenirea atât de dorită la minister a unchiului a pus capăt răului lor trai. Rugăciunile stăruitoare, lacrimile, îngenuncherile și amenințările ei cu sinuciderea pe de o parte; statornicia sentimentelor lui politice și chipul în care fusese înlocuit și care făcea dintr-însul un fel de victimă politică pe de alta — au fost cuvinte destul de puternice, pentru ca unchiul să-l numească președinte, în locul rămas vacant printr-o moarte sosită parcă într-adins.

xxx

Bucuria soției că pleca din satul în care-și îngropase cei mai frumoși ani ai tinereții nu se putea măsura decât cu părerea de rău cu care se smulgea el din locul unde gustase dulceața odihnei și a considerațiunii ieftine. A! în primele vremi, ce greu apăsă pe grumazul dezobișnuit al bietului om jugul slujbei și al vieții ceremonioase și complicate la care-l îndatora situația sa de cel mai înalt magistrat al județului. Adio viața simplă și ticnită de odinioară, care nu cerea nici o frământare de creier, nici o supraveghere de sine; adio plimbările în fânul plin de miresme al livezilor de la Văleni și dulceața celor doua ceasuri de somn după dejun în cerdacul cu perdele de iederă și de zorele — adio libertate!
Acum, cu mâncarea în gură era silit să dea fuga la tribunal, și, cu riscul unui atac de dambla la grosimea și la scurtimea gâtului său, trebuia să șează ceasuri întregi nemișcat, să asculte teorii de drept și împrejurări de fapt, care-l oboseau până la durere.
Ca un pom prea în vârstă, smuls dintr-un loc și mutat într-altul, multă vreme a tânjit, buimăcit de mulimea îndatoririlor ce-i impunea însemnata lui slujbă și îndurerat de schimbările firii sale, pe care le cerea îndeplinirea lor.
A! Nu era ușor! Câtă prudență și cât meșteșug trebuia, pentru a împăca atâtea interese care se băteau cap în cap.
Cu prilejul numirii sale, ministrul îi atrăsese luarea-aminte asupra marii puteri cu care-l învestea slujba lui și-i spusese lămurit că e trimis acolo ca să echilibreze balanța justiției, care, prin purtarea predecesorului său, atârna prea greu în partea avocaților din partidul advers. Se cerea deci îndeplinirea acestei misiuni la care-l împingeau credințele lui politice; dar pe de alta parte, cazuri întâmplate chiar atunci, și care dovedeau șubrezenia garanției inamovibilității, cereau o tactică întortocheată, prin care să se puie la adăpost de vrajmășia puternicilor de mâine.
Multă vreme, inima lui de om simplu și cinstit în fond suferise din pricina complicației și pervertirii sufletești pe care i-o cerea noua lui situație; dar încet-încet, ajutat pe de o parte de măgulirea pe care i-o procura considerațiunea aparentă a lumii și conștiința marii puteri cu care era învestit, pe de alta, de prețiosul sprijin al soției sale, femeie deșteaptă și plină de tact, păstrând totuși în fundul inimii o nespusă foame de odihnă și regretul vieții ticnite de odinioară, începea să se dezmeticească, să se adapteze condițiunilor mediului în care intrase. Dragostea soției sale îi fusese de mare ajutor, și încet-încet îngrijirea dezmierdătoare de care-l înconjura și delicata stăruință cu care se căznea să plivească din mișcările, din înfățișarea și din tot modul lui de a fi, părțile aspre, greoaie și lipsite de grație, pe care le adăugaseră cei opt ani de viață la țară, au gonit din mintea lui hotărârea de a demisiona, care-l stăpânise multa vreme.

* * *

Urmează În lumea dreptății (10)