nuvelă de IOAN ALEXANDRU BRĂTESCU-VOINEȘTI
Urmare la În lumea dreptății (1)
Se așezară pe canapea și urmară pe șoptite convorbirea, din care
Andrei află că doamna Antonescu a rămas acasă, nefiind tocmai bine; că Antonescu, din pricina aerului Giurgiului, care nu-i pria, a obținut să fie
mutat aci, în orășelul acesta de munte; că, măcar că nu era venit decât de două luni, simțea o mare îmbunătățire în sănătate;
că Elena îi era cumnată și fiică tot într-o vreme, deoarece ei o crescuseră, fiindcă-i muriseră părinții când era abia de șase ani; iar Antonescu află că nici Andrei n-are părinți, că e și el numai de șase luni în oraș.
În vremea asta fata sfârșise și, întorcându-se, îi privea. Directorul se sculă și luând pe Andrei de mână îl duse la dânsa.
— Eleno, dă-mi voie să-ți prezint pe domnul Andrei Rizescu, judecător de ședință la tribunal și absolvent al Conservatorului la vioară.
Apoi istorisi, cu toate împotrivirile lui Andrei, chestiunea afișului de la Govora.
— Admirabilă e sonata asta, domnișoara, zise Andrei, ca să schimbe vorba. Nu știu dacă ați auzit-o vreodată la pian și vioară.
că Elena îi era cumnată și fiică tot într-o vreme, deoarece ei o crescuseră, fiindcă-i muriseră părinții când era abia de șase ani; iar Antonescu află că nici Andrei n-are părinți, că e și el numai de șase luni în oraș.
În vremea asta fata sfârșise și, întorcându-se, îi privea. Directorul se sculă și luând pe Andrei de mână îl duse la dânsa.
— Eleno, dă-mi voie să-ți prezint pe domnul Andrei Rizescu, judecător de ședință la tribunal și absolvent al Conservatorului la vioară.
Apoi istorisi, cu toate împotrivirile lui Andrei, chestiunea afișului de la Govora.
— Admirabilă e sonata asta, domnișoara, zise Andrei, ca să schimbe vorba. Nu știu dacă ați auzit-o vreodată la pian și vioară.
— Nu.
— O știi la vioară? întrebă directorul.
— Da.
Gazda, doamna Vineanu, care auzi în treacăt cuvintele din urmă, veni să stăruiască de Andrei să-și aducă vioara.
— Te rog frumos, domnule Rizescu. Sunt trei pași până la dumneata.
— Altă dată da, astă-seară însă nu.
— Mă însoțesc și eu la rugăciunea doamnei Vineanu, stărui Elena Murgu. Sunt aci, vă pot acompania la pian.
Îi suna vocea mai dulce decât pianul de care sta rezemată, și privirea ei zâmbitoare ucidea orice putere de împotrivire.
După o clipă de codire se înclină:
— Fie.
Atunci fata făcu un pas către dânsul și-i zise, privindu-l drept în ochi:
— Dacă nu v-ar pricinui prea multă căutare, v-aș ruga să aduceți și afișul.
— O! asta nu, răspunse el îndreptându-se spre ieșire.
Totuși l-a adus. Citise în grabă acasă însemnarea făcută pe el și văzuse că nu era nimic de ascuns; deci, înainte de a începe să cânte, îl scoase din buzunar și-l întinse fetei, care citi cu obrajii înfloriți, desigur din pricina răsfrângerii culorii afișului:
“Eram în picioare lângă scenă. Cea din urmă care a cântat a fost domnișoara Elena Murgu, îmbrăcată simplu într-o rochie civită, o fată palidă la față, cu ochii vii și cu o viță de păr alb pe frunte. Nu știu ce mi-a dat de la început încredințarea că, dacă va cânta și această domnișoară, va cânta bine. O parte din public se pregătea să plece, sătul de atâta muzică. Dar de la primele acorduri a robit toată sala, iar când a terminat, cu drept cuvânt i s-au făcut ovații.”
După ce Andrei întocmi afișul cu îngrijire și-l vârî în buzunar, încep să cânte, și cântă amândoi atât de bine și puterea muzicii e atât de mare, încât capetele se întorc, vorbele încetează, până și jocul de cărți se oprește, toți se înghesuiesc în cadrul ușilor, iar când sfârșesc, lumea izbucnește în aplauze:
— Admirabil!
— Domnule Rizescu, nu te mai primesc fără vioară, zise gazda.
Și acum, întors acasă, Andrei se gândește ce rău i-ar fi părut să nu se fi dus la sindrofia lui Vineanu. Un bine nespus îi umple inima.
— O știi la vioară? întrebă directorul.
— Da.
Gazda, doamna Vineanu, care auzi în treacăt cuvintele din urmă, veni să stăruiască de Andrei să-și aducă vioara.
— Te rog frumos, domnule Rizescu. Sunt trei pași până la dumneata.
— Altă dată da, astă-seară însă nu.
— Mă însoțesc și eu la rugăciunea doamnei Vineanu, stărui Elena Murgu. Sunt aci, vă pot acompania la pian.
Îi suna vocea mai dulce decât pianul de care sta rezemată, și privirea ei zâmbitoare ucidea orice putere de împotrivire.
După o clipă de codire se înclină:
— Fie.
Atunci fata făcu un pas către dânsul și-i zise, privindu-l drept în ochi:
— Dacă nu v-ar pricinui prea multă căutare, v-aș ruga să aduceți și afișul.
— O! asta nu, răspunse el îndreptându-se spre ieșire.
Totuși l-a adus. Citise în grabă acasă însemnarea făcută pe el și văzuse că nu era nimic de ascuns; deci, înainte de a începe să cânte, îl scoase din buzunar și-l întinse fetei, care citi cu obrajii înfloriți, desigur din pricina răsfrângerii culorii afișului:
“Eram în picioare lângă scenă. Cea din urmă care a cântat a fost domnișoara Elena Murgu, îmbrăcată simplu într-o rochie civită, o fată palidă la față, cu ochii vii și cu o viță de păr alb pe frunte. Nu știu ce mi-a dat de la început încredințarea că, dacă va cânta și această domnișoară, va cânta bine. O parte din public se pregătea să plece, sătul de atâta muzică. Dar de la primele acorduri a robit toată sala, iar când a terminat, cu drept cuvânt i s-au făcut ovații.”
După ce Andrei întocmi afișul cu îngrijire și-l vârî în buzunar, încep să cânte, și cântă amândoi atât de bine și puterea muzicii e atât de mare, încât capetele se întorc, vorbele încetează, până și jocul de cărți se oprește, toți se înghesuiesc în cadrul ușilor, iar când sfârșesc, lumea izbucnește în aplauze:
— Admirabil!
— Domnule Rizescu, nu te mai primesc fără vioară, zise gazda.
Și acum, întors acasă, Andrei se gândește ce rău i-ar fi părut să nu se fi dus la sindrofia lui Vineanu. Un bine nespus îi umple inima.
Își ia vioara și cântă de unul singur, pe când în minte îi flutură doi ochi
negri, sub o frunte mare, cu o viță de păr alb, ca un buchet de iasomie.
* * *
Urmează În lumea dreptății (3)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !