ÎN LUMEA DREPTĂȚII (8)

nuvelă de IOAN ALEXANDRU BRĂTESCU-VOINEȘTI

Urmare la În lumea dreptății (7)

Cu ăst Caselli au făcut cunoștință Rizeștii curând după mutarea lor în casele lui Mache Petrescu.
Într-o seară cântau împreună o melodie de Rubinstein. Când au sfârșit, au pornit din dreptul ferestrei niște aplauze puternice și un glas de om striga: “Bravo! bravissimo! mio complimento!”

Era Caselli, care intrase în grădină și se furișase în vârful degetelor până sub fereastră. Antonescu și doctorul Georgescu, care-l cunoșteau din vedere, îl poftiseră înăuntru.

N-avea cuvinte italianul să-și exprime mirarea și mulțumirea pe care i le stârnea descoperirea în oraș a unei case unde se făcea muzică. Și, într-o limbă italiano-francezo-română, nu tăcuse timp de un ceas, vărsându-și tot necazul și tot disprețul împotriva orășenilor, care au atât sentiment muzical cât teaca sabiei lui, în care bătea cu pumnul în semn de demonstrare, și împotriva colonelului regimentului: “una bruta, ve dico!”
A! ce alte vremuri apucase el, când comanda regimentul colonelul Opran. Gagiști plătiți bine, orchestra cu care organizase audiții muzicale la clubul militar, proiecte de cumpărare de instrumente perfecționate, saxofoane, și de-a înființa o muzică cum n-a existat încă în țară, când, “una bona mattina, crac!”, colonelul Opran mutat, și-n locul lui un om care concediaza gagiștii, un om căruia nu-i trebuie muzică, ci fanfară, care să știe, acolo, un cadril, un vals “una bruta, ve dico!”
Dar atunci pentru ce se plătea de județ și de comună subvenție muzicii? Erau proști că i-o dădeau. Și ridicându-și mâinile spre cer, se mira: “Cristo!” cum de nu înțelegea lumea că într-un orășel mic ca ăsta, lipsit de teatru, lipsit de muzee, lipsit de cor în biserici, lipsit de toate, singurul mijloc de a scoate pe oameni din lâncezeală, din trivialitatea vieții de toate zilele era înființarea unei muzici bune! Dar nu înțelegeau ei ce important rol are în educația unui om muzica și cum îl îmbunează? Iată aici un exemplu: în ce casă ar fi îndrăznit el să intre așa fără să cunoască pe nimeni? Aici a intrat pentru că e o vorbă, unde se cântă, nu te sfii, intră, că sunt oameni buni. “Meloterapia, signor dottore, nu așa?” Dar cu cine să se înțeleagă? Și cu un ton de desăvârșită deznădejde: “A! Colonel Opran! da quando a plecat, ze suis oun homme perdou”.
De aceea n-avea cuvinte să-și exprime mirarea și mulțumirea, auzindu-i cântând așa de bine. Și el cânta cu violoncelul și, dacă voiau, puteau organiza trio frumoase. A doua zi își adusese instrumentul și d-atunci cel puțin de două ori pe săptămână venea regulat după-masă. Rizeștii îl primeau cu drag pentru mai multe cuvinte. Mai întâi cânta perfect și sub conducerea lui făceau progrese vădite; apoi doctorul Georgescu zisese într-un rând că îndeletnicirile mumei din timpul sarcinii se moștenesc de copil, și în sfârșit, atât Andrei, cât și Antonescu și doctorul simțeau deslușit ce bine le făcea această cură de muzică, cum îi lecuia de oboseala și de supărarea muncii de peste zi.

Mai vârtos simțea această binefacere Andrei, care se întorcea ades acasă istovit și cu inima plină de o silă pe care i-o făceau atât cele șase ceasuri de muncă neîntreruptă, cât și zilnicele lui neînțelegeri cu președintele tribunalului.

* * *

Urmează În lumea dreptății (9)