Proștii (4)

de Liviu Rebreanu

Urmare la Proștii (3)

- Două până la Salva, zise Nicolae pleoștit, numărând gologanii unsuroși pe tabla albă de marmoră.

- Altă dată să te înveți minte, mojicule, îi sâsâi șeful aruncându-i biletele.

- Iartă, domnule, iartă-ne și nu ne năpăstui, bâlbâi bătrânul umilit. Că noi suntem proști, păcatele noastre... Pesemne, așa ne-a lăsat Dumnezeu, proști și necăjiți și nepricepuți, păcatele noastre... Da dumneavoastră trebuie să fiți mai iertători, că sunteți oameni învățați și...

Proștii (3)

de Liviu Rebreanu

Urmare la Proștii (2)

Acuma sala de așteptare gemea de lume. Țăranii, cu fețele supte, cu umerii obrajilor ieșiți în afară, cu barba și mustățile zbârcite, se îmbulzeau de-a valma printre muncitorii spâni, cu obrajii ca cenușa, îmbrăcați în straie nemțești murdare și ferfenițite.

Proștii (2)

de Liviu Rebreanu

Urmare la Proștii (1)

Flăcăul se cotoșmăni mai bine pe lespede, își aduse genunchii până la nas și, cuprinzându-i cu amândouă brațele, bâigui scurt și mustrător:

- Nu mai vine...

- Nu, tuși Nicolae, scotocind în chimir după lulea.

Proștii (1)

de Liviu Rebreanu

Proștii de Liviu Rebreanu

Când să iasă Nicolae Tabără din casă, se poticni în prag și cât p-aci să se prăvale cu desagii de-a umăr, cum era.

- Bagă de seamă, bărbate, îi zise nevastă-sa cu glasul răgușit de spaimă, bagă de seamă să nu pățești ceva, că asta nu înseamnă bine !

- Ia taci mulcom, măi drace, nu-mi tot cobi a rău, mormăi țăranul necăjit, bojdicăind până în mijlocul ogrăzii. Da ce să pățesc ? urmă apoi mai răspicat. Numai voi s-aveți grijă să nu-mi ticluiți vreo poznă până ce ne întoarcem noi... Să fii cu ochii în patru la pologul cela din livadă, să nu-l lași să vi-l mănânce toți câinii !...

Ițic Ștrul, dezertor (4)

de Liviu Rebreanu

Urmare la Ițic Ștrul, dezertor (3)

Apoi, într-un târziu, căprarul rosti cu glas moale:

- Ei, măi frate Ițic, până aici te-am adus eu... De-aici încolo poți să te duci și singur.
Soldatul tresări, parcă l-ar fi înțepat cu un ac. Se uită la căprar, zăpăcit, și de-abia peste câteva clipe bâlbâi:

- Da unde să mă duc, Ioane ?

Ițic Ștrul, dezertor (3)

de Liviu Rebreanu

Urmare la Ițic Ștrul, dezertor (2)

- Bine, don' căprar... Bine, don' căprar... Bine, don' căprar, bâlbâi Ițic, tot mai încet, ca și cum glasul i s-ar fi filtrat prin niște site din ce în ce mai dese.

Privirea însă îi rămase spânzurată pe obrajii căprarului, rătăcitoare și obosită, ca o rugăciune sfioasă. Acuma nu mai râvnea să afle nimic. Îi răsări în minte locotenentul și-n același timp o blândețe copilărească îi umplu sufletul. Se simțea întocmai ca în clipele dinainte de-a porni la asalt: mintea golită de gânduri, inima încordată de nerăbdare. Viața îi atârna de un firicel atât de subțire, că orice freamăt ar fi în stare să i-o stingă.

Ițic Ștrul, dezertor (2)

de Liviu Rebreanu

Urmare la Ițic Ștrul, dezertor (1)

- Vezi, măi Ițic, am ajuns noi până aici și nici măcar datoria ceea nu ți-am plătit-o !... Doamne, Doamne, cum de nu ți-am plătit-o ? Căprarul vorbise atât de brusc și cu atâta durere în glas, că Ițic se spăimântă ca și când ar fi auzit o sudalmă. Răspunse de-abia după o pauză și foarte încet, căznindu-se să-și ascundă turburarea:

Ițic Ștrul, dezertor (1)

de Liviu Rebreanu

- Hai, Ițic !

- Hai, don' căprar !

Porniră. Căprarul înainte, Ițic după el, prin șanțul de apărare părăsit, în care zăpada se troienise peste bulgării de pământ răscolit de obuze.

Mergeau cu băgare de seamă, călcând numai în urmele înghețate și adânci ale vreunei patrule de ieri, cu capetele și spatele plecate, ca să nu-i descopere ochii dușmani care pândeau din stânga, sau gloanțele ce pocneau în răstimpuri rare ca niște țipete ascuțite, cutremurând durerile înălțate și amorțite în văzduhul posomorât. Mergeau suflând din ce în ce mai greu, apoi asudând.

Catastrofa (7)

de Liviu Rebreanu

Urmare la Catastrofa (6)

XIII

Soldații săpau mereu la tranșee, le mai dregeau, le înfrumusețau. Rețeaua de sârmă ghimpată, în licărirea albă a câtorva stele, părea uneori o panglică de flori de gheață.

Câte-o împușcătură, ca un hămăit de câine răgușit, se auzea ici-colo, iar în răstimpuri se înălțau în văzduh rachete orbitoare care se spărgeau deasupra satului din vale, îl luminau vreo două minute și apoi piereau lăsând în urmă un întuneric des ca zăbranicul.

Catastrofa (6)

de Liviu Rebreanu

Urmare la Catastrofa (5)

XI

După câteva zile de așteptare înfrigurată, porniră. Se spunea că merg spre Făgăraș. Mai cu trenul, mai pe jos, în marșuri grele, grăbite, istovitoare.

A doua zi spre seară, trecură Oltul și poposiră într-un sat aproape pustiu, cu casele mici, posomorâte. Doar câteva femei și moșnegi se ascundeau prin dosul porților de nuiele, cei ce n-au putut sau n-au avut inimă să fugă. Îi zicea Porumbacu.

Catastrofa (5)

de Liviu Rebreanu

Urmare la Catastrofa (4)

IX

La Arad trupele fură debarcate și trimise într-un lagăr, afară din oraș, unde mai poposea un regiment, sosit cine știe din ce parte a Rusiei.

David nu mai avea stare. Cu cât se apropia de front, cu atât inima îi zvâcnea mai strânsă, cu atât în creieri i se îngrămădeau gânduri și vorbe care-l ardeau. Se plimba acum, cu capul în pământ, printre corturile ridicate în grabă, printre soldații obosiți care mâncau, cântau, înjurau.

Catastrofa (4)

de Liviu Rebreanu

Urmare la Catastrofa (3)

VII

Se deșteptă asudat, obosit, uluit. Porni să-și facă slujba ca până acuma, cu sânge rece, dar i se păru că tovarășii lui, deși nu mai vorbeau nimic de războiul cel nou, îl urmăreau mereu cu ochii bănuitori. El însuși se simțea oarecum vinovat și de-abia mai îndrăznea să le înfrunte privirile. Se temea că i se citesc pe față gândurile care l-au torturat azinoapte.

Catastrofa (3)

de Liviu Rebreanu

Urmare la Catastrofa (2)

V

Acuma viața i se scurgea într-o văgăună săpată adânc în stâncile Carsului, în dosul liniei de foc, la câțiva pași. Avea un pat ticluit din scânduri verzi și o saltea moale, luată dintr-un sat părăsit, și lumină electrică adusă și pusă înadins spre a le batjocori mizeria. Aici trăia acuma împreună cu un căpitan croat, un locotenent și doi sublocotenenți unguri, care toată ziua înjurau și oftau după pace.

Catastrofa (2)

de Liviu Rebreanu

Urmare la Catastrofa (1)

II

Cea dintâi noapte a avut numai visuri frumoase: parcă era tot acasă, parcă se învârtea iarăși prin ogradă și prin zăvoi, parcă vorbea cu Elvira și săruta pe Titi. În noaptea a doua însă a visat un atac înverșunat și o luptă cu baioneta, în care el a fost rănit în burtă de sabia unui ofițer dușman fioros la vedere.

Catastrofa (1)

de Liviu Rebreanu

David Pop iubea viața tihnită. Zbuciumările de nici un fel nu i-au plăcut niciodată. Râvnea liniște multă și muncă puțină sau chiar deloc; și izbutise să le aibă pe urma hărniciei tatălui său, un țăran aprig, sârguitor și zgârcit, care făcuse avere.

Numai sângele rece îl moștenise David din firea părinților.

Încolo nici o ambiție nu-l necăjea. Bătrânul Pop fusese încăpățânat și stăruitor. Își pusese în minte să-l facă ”domn”, mai ales că școala era acolea, la îndemână, în Năsăud, și nu costa mai nimic. La început păruse că și băiatului îi place cartea și că nici n-are să se oprească până nu va ajunge avocat sau cel puțin protopop.