PRIVIGHETOAREA

de IOAN ALEXANDRU BRĂTESCU-VOINEȘTI.

- Ce ai, nene Iorgule? Parcă ai fi supărat.

- E!…

- Ba nu zau, ți s-a întâmplat ceva?

- Mi s-a întâmplat o ticăloșie… Nici nu știu cum să-ți spui… Știți că prin fundul curții mele trece iazul morilor.
Când n-am ce face, dau cu undița la pește. Am acolo, în stânga scării (c-am făcut o scară pentru scăldat), o adâncătură, în care arunc în toate serile câte o bucată de mămăligă ori câte un pumn de grâu fiert: nadă la pește…
Și uneori, când e apa merie, mai ales acuma primăvara, se dă bine și prinz… nu cine știe ce pești mari, dar în sfârșit: cleni, mrene… Am prins de multe ori și mai măricei - așa, cât un cuțit de masă obisnuit… Tu nu ești pescar; n-ai dat cu undita niciodată… E păcat…

La mine, acolo, e frumos de tot: o umbră deasă și răcoroasă, și apa aia care curge lin printre salcii pletoase… Să vii o dată să vezi… Acum, eu am undițe sistematice, de se strâng, se fac baston; dar aici în iaz nu le întrebuințez, că prea sunt lungi… Iau câte o nuia de alun, îi pun ață, plumb și cârlig, și gata; iar când plec de acolo, înfășor ața pe nuia și o bag într-un tufiș de răchită.

În tufișurile astea și în salciile de pe marginea iazului vin privighetori și cânta toată noaptea… Foarte de multe ori, când stau liniștit la pescuit, vin săracele până lângă mine, aproape de tot, să le prinzi cu mâna, parcă ar fi oarbe: umblă după ouă de furnici și după râme… Ce e azi? Joi. Alaltăseară, marți, a venit pe la noi căpitanul Delescu cu nevastă-sa și am stat cu toii în pridvor să le ascultăm.

Nu cânta una, cântau zece, cincisprezece; răsuna tot zăvoiul… Și cum era o lună ca ziua și mirosea liliacul… am petrecut o seară… să-l întrebi pe el… Mai ales una, chiar în grădină la mine, într-o salcie pletoasă, cânta…

Doamne,Dumnezeule!… De câte ori începea, făcea într-un fel nou. Încă Victorița, nevasta căpitanului, luase un condei să însemne cu vorbe toate felurile de sunete pe care le scotea.

Uneori făcea: fi, fi, fi, tiha! tiha! tiha! chiau! chiau! chiau! clings!… iar când isprăvea într-o cascadă de triluri, zău dacă nu-ți venea s-o aplauzi ca pe-o primadonă… Și din crină îi răspundeau altele și altele…

Frumoasă seară am petrecut, n-am s-o uit niciodată! Și ne întrebam cu toții, dacă o fi adevărat că toate viețuitoarele de pe pământ se trag dintr-o tulpină și că s-au deosebit unele de altele numai silite de împrejurările deosebite prin care au trecut - ce fel de împrejurări au fost alea, care au putut sili privighetoarea să ajungă să cânte așa, iar cârsteiul bunăoară să hârâie, ca un ceasornic de buzunar când îl întorci? Mare taină! E!… Pe la douăsprezece ne-au plecat musafirii, iar nevasta căpitanului, după ce ne-a zis nouă “Bună-seara”, a făcut bezele înspre salcia pletoasă, strigând: “La revedere, puică, pe mâine seară!”

Și au venit și aseară; dar în salcie nu mai cânta privighetoarea…

Se auzea în zăvoi, dincolo peste iaz, o mulțime; aici însă nu… Ne gândeam că poate și-a găsit soția și s-o fi dus după ea în zăvoi; și ne sileam s-o recunoaștem de pe cantec; dar, ori că era prea departe și nu puteam deosebi toate sunetele, ori că nu cântă toate la fel; dar lucru hotărât, lipsea un sunet; n-auzeam pe niciuna făcând: clings!

Nu-l auzeam și să vezi de ce… Azi-dimineață, neavând treabă, mă cobor la gârlă. Lăsasem în ajun undița acolo într-un tufiș… O caut: nimic. Zic: să știi că mi-a furat-o cineva. Când mă uit mai bine, o văz mai departe pe jos. Dau s-o ridic: ața deșirată de pe băț și încurcată în răchită. Mă iau după fir și ce să văz? Parcă și acuma mi se sfâșie inima… Lăsasem râma în cârligul undiței; și biata privighetoare, umblând după demâncare, a înghițit cârligul!…

Sărăcuța! Cât trebuie să se fi zbătut, cât trebuie să se fi chinuit!… Acum stă moartă, cu aripioarele întinse, iar pe ochișorii ei, ca două mărgele negre, năpădiseră furnicile… Pre legea mea! Sunt așa întâmplări absurde care-ți tulbură mintea, îți zdruncină credința…

Auzi dumneata, moartă: cu cârligul înfipt în gușulița aia, care scotea sunetele alea dumnezeiești! Auzi dumneata cum am răsplătit eu păsărica nevinovată, pentru că ne desfătase cu viersul ei!

Când mă gândesc, îmi vine nebunie; dar ce nebunie!… Ah! ochișorii ăia negri pe care năpădiseră furnicile!…

Sfârșit

Sursa foto

Găsești povestirea pe scurt pe blogul

Povestiri pe scurt de lecturi școlare !

De același autor, ai putea să mai citești:

• Puiul