20.01.2019

ÎN LUMEA DREPTĂȚII (13)

nuvelă de IOAN ALEXANDRU BRĂTESCU-VOINEȘTI

Urmare la În lumea dreptății (12)

Toate au fost de prisos. Zătreanu era greu bolnav, nu putea să iasă din casă; iar când a doua zi, după o așteptare de doua ceasuri în anticamera plina de postulanți, Andrei pătrunse la ministru, gândul acestuia numai la păsurile lui nu era.
Pe ușa opusă ieșise nevastă-sa, care-i adusese vestea că trei dintre persoanele poftite la prânzul diplomatic ce da în acea seară se scuzau că nu pot veni; și trebuia acum o nouă bătaie de cap de mai bine de un ceas pentru potrivirea locurilor fiecăruia din comeseni.
Dupa ce a ascultat, moțăind din cap și scoțând din când în când ceasornicul din buzunar, descrierea dureroasei situații în care se găsea Rizescu; după ce a ascultat surprinderea lui de a se vedea (după aproape opt ani de magistratură, în care nu a dat prilej de cea mai mica plângere împotrivă-i) retrogradat “căci egalitatea în grad a judecătorului de pace cu judecătorul de ședință nu înseamnă nimic, domnule ministru; și trecerea din capitala unui judet, din tribunal, la o judecătorie de plasă e o adevărată retrogradare” ministrul se sculase de pe scaun, pentru a-i da să înțeleagă că n-avea vreme de pierdut, și-i răspunse că singurul lucru ce putea face era acordarea unui concediu de zece zile, în care să se mute.
Ca la loviturile fizice care tocmai mai târziu dor, acum, la întoarcerea sa spre casă, Andrei își da seama nu numai de grozăvia situației în care îl punea această mutare, dar și de cât de singur și de lipsit de sprijin era pe lume.
De câteva ori proprietarul căsuței în care locuia îl întrebase ce protector are și ce persoană cu trecere se interesa de soarta lui, și la răspunsul lui că n-are pe nimeni, nenea Mache arătase o mirare, al cărei rost acum îl pricepea. Și acum mai pricepea că toata situația la care ajunsese nu se datora atât meritelor bunei sale purtări, cât unor sprijine de care acum era lipsit. Până la sfârșirea studiilor și pentru căpătarea întâiului loc în magistratură, avusese sprijinul boierului Mărescu; de la ruperea legăturilor cu acesta, avusese sprijinul anonim al persoanelor influente din orașele prin care trecuse și care-l priveau cu dragoste, în vederea căsătoriei vreunei fete din neam. Acum își da seama pentru ce oamenii, care până atunci erau plini de bunătate către dânsul, ii ziceau “Andreiaș“, îndată după căsătorie îi ziceau cu răceală și cu ceremonie “domnule Rizescu”.
Și acum ce era de făcut? Ce era de făcut?
 Afară ningea cu viscol. Să-și lase nevasta și copilul și să plece la Urziceni? Dar se putea? A! toate le pusese la socoteală în planurile de viitor ce adesea își făurea cu Elena: economiile de făcut deocamdată în așteptarea înaintării ce nu putea să întârzie prea mult, căci avea să se puie pe muncă, să scrie articole interesante care aveau să-i facă un nume în lumea judecătorească; și atunci când o ajunge președinte și, cine știe? poate consilier la o Curte într-un oraș mare, unde copilul ar fi putut… a! numai putința unei reîntoarceri înapoi nu le trăsnise prin minte.
După cinci zile de frământări, și-a dat demisia.
De părerea asta fuseseră doctorul Georgescu, Antonescu, Amedeu Niculescu, un avocat tânăr din baroul local, băiat bun, prieten al lui Andrei, care-l asigura că-și va câștiga leafa cu avocatura, și Caselli. Bietul italian! Cum amenința cu pumnul spre București, unde era ministrul: “a, bruta!” și cum se ruga de Andrei să nu plece, să rămâie: “zé sérais oun homme perdou”.
Numai nenea Mache fusese contra acestei hotărâri. De câteva ori se amestecase în chibzuielile lor.
Nu era bine să-și dea demisia din magistratură. Mai bine să se ducă acolo, să aștepte vremuri mai bune, să scrie articole de drept, și mai ales, mai ales, să-și caute un protector puternic
— Ascultă-mă pe mine, eu sunt om bătrân și am îmbătrânit în lumea asta a tribunalului. Dumneata nu faci de avocat! Avocatul, mai ales într-un orășel d-astea micile, va să fie șmecher, șiret, și la dumneata șiretenia ca la mine în palmă. Nu te văz eu? dumitale îți plac altele: cititul, vioara, habar n-ai de lumea și de chichițele ei. Afară numai dacă nu vrei să mori de foame.
— Ei bine, dar ăilalți cum trăiesc?
— Care ăilalți? Păi ți-i număr pe degete. Sunt vreo cinci care câștigă parale mai bune cu afacerile decât cu avocatura; dar ca ăștia n-o să ajungi niciodată pentru că n-ai nici situația lor politică, nici firea lor, nici nu începi în condițiile în care au început-o ei. E! când au început avocatura Vineanu și Berlescu, nu erau aici în oras decât doi avocați, și ăia practicanți, fără titlu. Azi sunt treizeci; vii și dumneata al treizeci și unulea. Afară de Vineanu și Berlescu mai sunt Beneș, Urziceanu și Amedeu, care câștigă ceva; ăilalți abia dacă își câștigă pâinea de toate zilele; și bagă de seamă, nu e unul din aștia care să n-aibă ca dumneata nici o altă stare, nici legături de rudenie în oraș și în jude. Și să mai știi de la mine: clientul nu vine la avocatul cinstit care știe carte și care vorbește frumos; se duce la ăl care știe că are trecere. Uită-te dumneata la Berlescu. Să zici că e vreun om învățat? Nu e. Cum vorbește, l-ai auzit; la fiecare zece vorbe “ăă ăă”, dar năpădesc clienții la el, că știu că e tare și mare.
Antonescu îl întrerupse într-un rând:
— Ia lasă, nene Mache, că prea vezi toate alea negre. D-aia îți zice lumea “inimă rea”.
— Așa? prea bine.
Își săltase tartanul pe umeri și plecase, dar numaidecât se întorsese ca să adauge cu un glas plin de duioșie:
— Numai Dumnezeu știe cât mă mâhnește pe mine gândul plecării dumneavoastră. De când sunt, n-am avut chiriași mai de isprava. Îmi plătiți șapte sute de lei pe an și pe deasupra muzică, alinare; dar nu faci de avocat, nu; ar fi păcat de firea și de inima dumitale.

* * *



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !