nuvelă de IOAN ALEXANDRU BRĂTESCU-VOINEȘTI
O pornise de jos Andrei Rizescu. Era fiul dascălului Rizea de la
biserica Sfântului Gheorghe din Pitești, om sărac, fără altă avere decât
venitul a trei pogoane din pământul parohiei. Ajutat la cheltuieli de boierul
Mărescu, ctitorul bisericii, Andrei a învățat alături de băiatul Mărescului; dar
pe când feciorul boierului își trecea clasele cu propteli, băiatul dascălului
ieșea printre cei dintâi.
La sfârșirea liceului s-ar fi înscris la altă facultate decât la
Drept, dacă nu ar fi fost stăruințele batrânului Mărescu, care vroia să-și aiba
copilul alături cu Andrei, a cărui sârguință și cumințenie puteau să-i fie un
îndemn. Pe lângă Facultatea de Drept, Andrei mai făcea și pe cea de Filozofie
și mai urma și Conservatorul la vioară, talent pe care-l moștenise de la
tată-sau, că și dascălul Rizea cânta la vioară. Și iarăși, pe când Andrei ducea
o viață așezată, necunoscând alte petreceri decât cititul, vioara, lungile
plimbări împrejurul Bucureștiului și regulatele partide de șah cu Klein, un
coleg de conservator, care-l învațase acest joc, socotindu-se vinovat și
stricat după o seară petrecută prea târziu la berărie în discuții — tânărul
Mărescu își cheltuia viața în cafenele și în petreceri desfrânate.
După ce și-a luat licența, pe când Mărescu pleca la Paris pentru doctorat, Andrei căpăta, cu sprijinul boierului, un post de substitut la Teleorman. Trecusera doi ani de la intrarea lui în magistratură, când s-au întâmplat nenorocirile care au sfărâmat deodată toate legăturile de recunoștință ce-l legau de neamul Măreștilor.
Andrei avea o soră, Ana, care mergea în casa boierului de ajuta la cusut doamnei și domnișoarei Mărescu. Aceasta soră, nespus de dragă lui Andrei, a fost sedusă de tânărul Mărescu, întors în vacanță de la Paris.
Rușinea ce fata făcuse tatălui și fratelui său a ispășit-o prin chinurile în care s-a sfârșit, otrăvindu-se. Peste câteva luni s-a răpus și dascălul Rizea, iar Andrei a rămas singur pe lume.
De atunci, fără sprijinul nimănui, numai prin purtarea lui bună și prin munca lui — câteva studii însemnate, publicate în reviste juridice, atrăseseră luarea-aminte a lumii judecătorești — înaintase încet, din treaptă în treaptă, ajungând în timp de șase ani judecător de ședință aci, în acest oraș. Colegii lui îi găseau trei cusururi: ziceau că este zgârcit, ursuz și mândru; dar n-aveau dreptate. Zgârcit îi ziceau pentru că nu-și risipea banii la cărți, dar ar fi de cercetat și de numarat câți magistrati cinstiți, fără nici o altă stare, au putut, ca Andrei, cu economii din leafă, să-și facă o bibliotecă frumușică, să călătorească o dată până la Roma și să aibă și două mii de lei puși deoparte. Mândru și ursuz îi ziceau pentru că nu-i plăceau chefurile și nu da ghes cu dragostea nimănui, nu prea se ducea în lume; dar asta ținea și de miopia lui, care-l făcea sfios; iar dacă aveau nițică dreptate când ziceau că “fulgeră la Cornul Caprei când o râde Rizescu”, tot atât e de adevărat că nu l-au văzut niciodată necajit, nici nu l-au auzit vorbind altfel decât cu nepăsare. Urmărind mersul stărilor sufletești ale oamenilor, fără să vrei, pe nesimțite, te simți împins spre mâhnire și spre mizantropie, văzând zilnic pe oameni sub același unghi al sfâșierilor și întremâncărilor pentru un peticel de interes.
După ce și-a luat licența, pe când Mărescu pleca la Paris pentru doctorat, Andrei căpăta, cu sprijinul boierului, un post de substitut la Teleorman. Trecusera doi ani de la intrarea lui în magistratură, când s-au întâmplat nenorocirile care au sfărâmat deodată toate legăturile de recunoștință ce-l legau de neamul Măreștilor.
Andrei avea o soră, Ana, care mergea în casa boierului de ajuta la cusut doamnei și domnișoarei Mărescu. Aceasta soră, nespus de dragă lui Andrei, a fost sedusă de tânărul Mărescu, întors în vacanță de la Paris.
Rușinea ce fata făcuse tatălui și fratelui său a ispășit-o prin chinurile în care s-a sfârșit, otrăvindu-se. Peste câteva luni s-a răpus și dascălul Rizea, iar Andrei a rămas singur pe lume.
De atunci, fără sprijinul nimănui, numai prin purtarea lui bună și prin munca lui — câteva studii însemnate, publicate în reviste juridice, atrăseseră luarea-aminte a lumii judecătorești — înaintase încet, din treaptă în treaptă, ajungând în timp de șase ani judecător de ședință aci, în acest oraș. Colegii lui îi găseau trei cusururi: ziceau că este zgârcit, ursuz și mândru; dar n-aveau dreptate. Zgârcit îi ziceau pentru că nu-și risipea banii la cărți, dar ar fi de cercetat și de numarat câți magistrati cinstiți, fără nici o altă stare, au putut, ca Andrei, cu economii din leafă, să-și facă o bibliotecă frumușică, să călătorească o dată până la Roma și să aibă și două mii de lei puși deoparte. Mândru și ursuz îi ziceau pentru că nu-i plăceau chefurile și nu da ghes cu dragostea nimănui, nu prea se ducea în lume; dar asta ținea și de miopia lui, care-l făcea sfios; iar dacă aveau nițică dreptate când ziceau că “fulgeră la Cornul Caprei când o râde Rizescu”, tot atât e de adevărat că nu l-au văzut niciodată necajit, nici nu l-au auzit vorbind altfel decât cu nepăsare. Urmărind mersul stărilor sufletești ale oamenilor, fără să vrei, pe nesimțite, te simți împins spre mâhnire și spre mizantropie, văzând zilnic pe oameni sub același unghi al sfâșierilor și întremâncărilor pentru un peticel de interes.
* * *
Urmează În lumea dreptății (4)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !