nuvelă de IOAN ALEXANDRU BRĂTESCU-VOINEȘTI.
De ce s-o fi ducând Andrei Rizescu să-și petreacă seara la avocatul Vineanu, a cărui soție primește în toate joile, nu știe nici el. Afaceri și politică nu se pricepe să discute, cărți nu știe să joace, să danseze, nici atât, iar miopia lui îl face să tresară la fiecare mișcare, de teamă să nu răstoarne ceva.
Se
pricepe să cânte din vioară, că e absolvent al Conservatorului; dar, din cei șase ani de rătăcire prin provincie, a învățat ca lumea vine la sindrofie să râză, să vorbească, iar nu să stea smirna ca să asculte muzica.
O să facă și astă-seară ce a făcut joia trecută: o să se miște cu precauțiune
de la un grup la altul, o să privească portretele și litografiile de pe
pereți, o să audă aceleași convorbiri și aceleași valsuri cântate la pian de
domnișoare, și o să plece obosit de urât, cu dorul Bucureștiului înzecit.
Ajuns, văzu cu o tristă mulțumire că parcă n-ar fi altă seară, ci tot a de joia
trecută. În odaia din dreapta, aceleași doamne cu figuri pătimașe, în care nu
mai era nimic feminin, jucau maus scump, care le aduna galerie împrejur; în
odaia de alături jucau aceiași bărbați; într-altă parte câțiva alți inși vorbeau
despre aceeași trădare națională și micșorare a prestigiului țării; ca și în
joia trecută, câțiva ofițeri se plângeau către domnișoare de lipsa unui lac
pentru patinaj ori împărtășeau cu bucurie hotărârea colonelului de a pune la
anul parchet în salonul clubului militar. Erau de față trei colegi de
magistratură ai lui Andrei, dar procurorul și supleantul jucau pocher, iar cu
președintele nu prea era în dragoste mare; mai erau și alti avocați, dar parte
erau tot la cărți, iar parte discutau politică; cu altă lume nu se cunoștea
bine, nefiind în oraș decât de vreo câteva luni; noroc că erau pe o masă albumuri de fotografii și de cărți poștale ilustrate, pe care Andrei puse mana,
ca să facă și el ceva.
Era adâncit în răsfoirea lor, când din odaia cu pian se auzi altceva decât
obișnuitele valsuri. După o clipa de gândire, își aduse aminte ca
e Mondschein-Sonnate a lui Beethoven, o bucată pe care o cânta și el la vioară.
Lăsând albumurile, se strecură până la ușa odăii. Cânta o fată îmbrăcată într-o
rochie modestă, cenușie, care i se părea că-i e cunoscută. Se întrebă cu
nedumerire: unde a mai văzut el acel chip, a cărui frumusețe nu sta numai în
frăgezimea tinereții, dar mai ales în distincțiune: o frunte bombată sub care
străluceau ochi negri, sclipitori de inteligență, iar în părul negru pieptanat în sus, o viță de păr alb, ca un buchet de iasomie!
În vremea asta domnișoarele râdeau de glumele unui ofițer; în odaia de alături
se iscase o ceartă la o masă.
— Fugi, domnule, d-aici, se auzea strigând vocea colonelului, joci ca o mazetă.
O joci de patruzeci de ani și tot n-ai învățat-o. Apoi când mă vezi că-ți lepăd
pica de-un ceas...
Lumea râdea cu hohote.
Fata care cânta la pian, cu însușirea pe care o au femeile de a vedea fără să
privească, observase pe tânărul cu ochelari, care sta în pervazul ușii de
alături și singur asculta cu sfințenie ce cânta ea.
“Unde am mai văzut eu figura asta?” se frământa Andrei și, simțind pe cineva
care se apropiase de dânsul, se întoarse.
Era Antonescu, noul director al gimnaziului, cu care făcuse cunoștință câteva
zile mai înainte pe uliță.
— Era să vă întreb cine e domnișoara care cântă la pian, dar bănuiesc că nu știți, că sunteți venit mai de curând decât mine.
— Ba știu, răspunse directorul. E domnișoara Murgu, sora nevesti- mii.
— Așa!? Ce bine cântă la pian domnișoara Murgu!
Deodată i se făcu lumină în minte și începu să râdă.
— A, domnule Antonescu, să vezi ce lucru ciudat mi se întâmplă. De aproape un sfert de oră mă chinuiesc să-mi aduc aminte de unde cunosc pe domnișoara și acum îmi reamintesc.
— De unde?
— Acum doi ani, în vacanța mare, am fost în treacăt vreo trei zile la Govora. Într-o seară s-a dat o reprezentație în folosul cantinelor școlare. Nu e așa ca printre alte domnișoare a cântat și domnișoara Murgu?
— Așa e.
— Păstrez și acum afișul cu o însemnare de cât de bine a cântat domnișoara, mi se pare, Elena Murgu.
— Asta e nostim, zise Antonescu zâmbind. Să i-o spunem.
— A, ba nu.
— Ba da, cum o isprăvi.
— A, domnule Antonescu, să vezi ce lucru ciudat mi se întâmplă. De aproape un sfert de oră mă chinuiesc să-mi aduc aminte de unde cunosc pe domnișoara și acum îmi reamintesc.
— De unde?
— Acum doi ani, în vacanța mare, am fost în treacăt vreo trei zile la Govora. Într-o seară s-a dat o reprezentație în folosul cantinelor școlare. Nu e așa ca printre alte domnișoare a cântat și domnișoara Murgu?
— Așa e.
— Păstrez și acum afișul cu o însemnare de cât de bine a cântat domnișoara, mi se pare, Elena Murgu.
— Asta e nostim, zise Antonescu zâmbind. Să i-o spunem.
— A, ba nu.
— Ba da, cum o isprăvi.
* * *
Urmează În lumea dreptății (2)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !