STAN BOLOVAN (5)

de Ioan Slavici

Urmare la Stan Bolovan (4)

A doua zi zmeul și zmeoaica steteră încremeniți când văzură pe Stan chiar ca mărul.

- Bună dimineața !

- Bună dimineața ! Dar cum ai dormit astă-noapte ?

- Bine, răspunse Stan. M-am visat însă că m-a pișcat un purece tocmai ici pe frunte, parcă și acuma mă doare !

- Vai, maică ! strigă zmeul. Auzi, purece, și eu am dat cu buzduganul !...

STAN BOLOVAN (4)

de Ioan Slavici

Urmare la Stan Bolovan (3)

A treia zi, adecă în cea din urmă zi, zmeoaica îi trimise la pădure după lemne. Până ce zici ”una, doauă, trei” zmeul scoase atâți copaci din rădăcină și-i puse la un loc câți Stan în viața sa n-a văzut laolaltă. Stan însă începu să privească la copaci alegând pe cei mai frumoși. După aceea se sui într-un copac și îi legă cu un curpin vârful de cel mai apropiat copac. Și apoi, fără să grăiască ceva, urmă a lega copacii frumoși unii de alții.

STAN BOLOVAN (3)

de Ioan Slavici

Urmare la Stan Bolovan (2)

Zmeoaica cea bătrână, bătrână deodată cu vremea, îi aștepta făcând foc sub căldarea cea mare, în care avea de gând să fiarbă laptele și să-l amestece cu sânge de miel și cu măduva din oase pentru ca leac să-i fie leacul. Stan, din cale de trei pușcături îi vedea ochii străbătând prin noapte. Iară când ajunseră la loc și zmeoaica văzu că feciorul ei n-aduce nimic, grozav se mânie. Și nu era tocmai drăgăstoasă zmeoaica asta:

STAN BOLOVAN (2)

de Ioan Slavici

Urmare la Stan Bolovan (1)

Ei ! dar calea flămânzilor este cea mai lungă. Numai cu una, cu două, hrana pentru o sută de copii hărăbori(1) nu se câștigă. Stan s-a dus, s-a dus, s-a dus până ce i s-au ros tălpile, fără ca să fi dat de vreun lucru priincios(2). Când acuma era aproape de marginea lumii, unde ce este se amestecă cu ce nu este, zări în depărtare, pe un câmp întins ca o plăcintă mare, o stână. Lângă stână erau șapte păcurari(3), iară în stână odihnea la umbră o turmă de oi.

STAN BOLOVAN (1)

de Ioan Slavici.

În marginea satului, pe unde boii sătenilor răstoarnă portița și porcii vecinilor sapă sub garduri, era odată o casă, în casa asta locuia un om, omul avea o muiere, iară muierea era tristă toată ziua.

- Muiere dragă, ce gând te mustră de ești tot ca mugurul brumat în raza soarelui ? întrebă soțul într-o zi. Ai ce-ți trebuie: fii dar veselă ca altă lume !

- Dă-mi pace; nu mă mai întreba ! răspunse nevasta, apoi căzu mai tristă decât cum a fost.