de Ioan Slavici
Urmare la Stan Bolovan (2)
Zmeoaica cea bătrână,
bătrână deodată cu vremea, îi aștepta făcând foc sub căldarea cea mare, în care
avea de gând să fiarbă laptele și să-l amestece cu sânge de miel și cu măduva
din oase pentru ca leac să-i fie leacul. Stan, din cale de trei pușcături îi
vedea ochii străbătând prin noapte. Iară când ajunseră la loc și zmeoaica văzu
că feciorul ei n-aduce nimic, grozav se mânie. Și nu era tocmai drăgăstoasă
zmeoaica asta:
”Cu fața brăzdată și gura căscată, cu perii zburliți și ochii
ciuruiți, e friptă la buze ca ceapa din spuză; iar colți are trei, să mănânce
cu ei, subțire și lungă, la trei să s-ajungă !”.
- Stăi aici - zise
zmeul – mă duc să mă-nțeleg cu mama.
Stan bucuros ar fi
stat acuma și ceva mai departe, dar n-avea ce să facă dacă și-a băgat o dată
capul în păcate. Lăsă dar pe zmeu să intre.
- Auzi, mamă ! grăi
zmeul intrat în tindă. Ți-am adus pe omul acesta ca să mă scapi de el. Este un
om grozav, care mănâncă bolovani și scoate zer din peatră ! Apoi povesti ce și
cum a fost.
- Lasă-l pe mâna mea,
zise ea după ce le-a înțeles toate. Printre degetele mele încă n-a trecut om !
Și a rămas pe vorba
cea zisă: Stan Bolovan slugă la Dracul și la mumă-sa. Mare treabă dintr-o dată:
nu știu zău ce-i va fi plata ! A doua zi zmeoaica împărți lucrul. Era să se
deie semn în lumea zmeilor cu un buzdugan ferecat de șapte ori. Zmeul ridică
buzduganul și aruncă cale de trei poștii, plecă după aceea cu Stan, pentru ca
acesta să-l arunce de alte trei poștii ori, dacă-l poate, și mai departe. Când
Stan ajunse la buzdugan începu a privi cam îngrijat la el. Vedea cum că el,
împreună cu copiii săi, nici de pământ nu-l poate ridica.
- Ce stai ? îi zise
zmeul.
- Apoi vezi, frumos
buzdugan e acesta ! Pagubă de el ! răspunse Stan.
- Cum așa, pagubă ?
întrebă zmeul.
- Numai așa – grăi Stan
– că dacă eu îl arunc, mă tem că nu ai să-l mai vezi cât vei trăi, pentru că eu
cunosc puterea mea.
- Nu te teme, aruncă
! îi zise zmeul.
- Apoi, dacă e așa,
să mergem să ne aducem merinde pe trei zile, fiindcă, dacă nu mai mult, trei
zile avem să mergem în urma lui.
După aceste vorbe a
prins și zmeul grijă, dar tot nu credea
că are să fie tocmai precum zicea Stan. Ei se întoarseră deci acasă după
merinde, deși defel nu s-ar fi învoit cu aceea ca Stan să împlinească anul
mergând în urma buzduganului. Când iarăși sosiră la buzdugan, Stan se puse pe
sacul cu merinde și stătu privind la lună.
- Ce stai ? – întrebă
zmeul.
- Aștept să treacă
luna.
- De ce ?
- Apoi nu vezi tu că-mi
stă luna în cale ? zise Stan. Ori vrei tu să dau cu buzduganul în lună ?
Acuma zmeul începu a
se îngriji cumsecade. Era buzduganul ce i-a fost rămas de la moșul său și defel
n-ar fi voit să-l peardă prin lună.
- Știi tu ce ? grăi
el. Mai bine lasă, nu arunca buzduganul, că-l arunc eu !
- Ba nu ! Ferească
Dumnezeu ! zise Stan. Așteaptă numai să treacă luna !
Și multă vorbă se
făcu din treaba asta, fiindcă Stan numai pentru șapte saci cu galbeni s-a
învoit la aceea că zmeul să arunce buzduganul și mai departe.
- Vai, maică, dar
puternic om ! grăi zmeul seara către mumă-sa. Abia l-am putut face să nu arunce
buzduganul în lună !
Acum și zmeoaica a
început a se îngriji. Vezi, măi ! Ca și când aceea ar fi glumă că cineva aruncă
în lună. Zmeoaică de zmeoaică, dar pe a doua zi s-a îngrijit de lucru mai greu.
- S-aduceți apă !
zise ea dimineața, apoi dete câte douăsprezece pei de bivol la fiecare,
poruncind ca până seara să le umple și deodată să le aducă pe toate acasă.
Se duseră la fântâna
cea de peatră. Zmeul, până când vezi, nu vezi, umplu cele douăsprezece pei de
bivol și fu gata să plece. Stan era obosit, fiindcă abia a putut aduce peile
goale. Și fior îi trecea prin vine când se gândea la ele pline. Ce făcu, însă ?
Scoase o custură din chimir, apoi începu să zgârie pământul dinpregiurul
fântânii cu ea.
- Ce faci tu ?
întrebă zmeul.
- Apoi doară n-am
mâncat ceapa ciorii ca să-mi fac de lucru umplând peile cu apă ! răspunse Stan.
- Dar cum voiești să
duci apa acasă ?
- Cum ? Așa precum
vezi ! zise Stan. Duc fântâna, măi !
Aici zmeul rămase cu
gura căscată. Asta n-ar fi voit-o, pentru toată lumea, fiindcă fântâna asta a
fost rămas de la moșul său.
- Știi tu ce ? zise
el îngrijat, mai bine lasă, că duc și peile tale !
- Ba nu ! ferească
Dumnezeu ! răspunse Stan săpând împregiurul fântânii.
Și acum s-a făcut
multă vorbă, fiindcă și astă dată zmeul numai cu șapte saci cu galbeni a putut
astâmpăra pe Stan.
