de Ioan Slavici
Urmare la Stan Bolovan (4)
A doua zi zmeul și
zmeoaica steteră încremeniți când văzură pe Stan chiar ca mărul.
- Bună dimineața !
- Bună dimineața !
Dar cum ai dormit astă-noapte ?
- Bine, răspunse
Stan. M-am visat însă că m-a pișcat un purece tocmai ici pe frunte, parcă și
acuma mă doare !
Nici zmeoaica nu mai
rămase acuma pe afară. Cu așa oameni și ea vedea că nu e bine să se facă prea
multă vorbă. Se grăbiră dar a umplea sacii ca numaidecât să scape de Stan.
Bietul Stan, însă numai acuma începu să asude. Când se văzu lângă sacii plini,
începu să tremure ca frunza de plop, fiindcă chiar nici numai un sac nu putea
ridica de la pământ. Sta dar, privind la ei.
- Ce stai așa ? îl
întrebă zmeul.
- Hm ! apoi stau,
răspunse Stan, fiindcă mă gândesc să mai rămân la voi un an de zile. Mi-e rușine
să mă vadă lumea ducând numai atâta deodată. Mă tem că vor zice: ”Iacă Stan
Bolovan, care a slăbit ca și un zmeu într-un an.”
Acuma rândul spaimei
a venit pe zmeu și pe zmeoaică. În zadar îi spuseră că îi dau încă șapte, încă
de trei ori câte șapte, ba chiar de șapte ori câte șapte saci, numai să plece.
- Știți ce ? grăi
Stan în sfârșit. Fiindcă nu voiți să mă țineți, nu vă fac silă. Fie pe gândul
vostru. Eu mă duc. Dar pentru ca să nu rămân înaintea lumii de rușine, să-mi
duci tu comoara asta până acasă !
Și nici n-a zis
vorbele, că zmeul a și încărcat sacii și a plecat cu Stan.
Scurtă cale și
făcută-n grabă, dar tot prea lungă până acasă. Când însă Stan se văzu aproape
de casă și auzi strigătul copiilor, începu a da pas mai încetișor. Îi părea că
este prea aproape, fiindcă se temea că, știind de casa lui, zmeul va veni să ia
comoara de la el. Îl supăra numai că trebuia să ducă banii acasă.
- Zău, eu nu știu ce
să fac ! grăi el întorcându-se spre zmeu. Am o sută de copii și mă tem că o s-o
pățești rău cu ei, fiindcă sunt cam hărțăgoși. Dar te poartă bine, că eu te voi
apăra după putință !
O sută de copii –
nici asta nu e glumă ! Zmeul - zmeu de zmeu – începu să scape sacii de frică.
Dar tot de frică iarăși îi ridica. Abia când ei intrară în curte a fost ce-a
fost. Copiii, flămânzi, cum văzură pe tatăl lor venind cu zmeul încărcat,
năvăliră asupra lor, țiind fiecare în mâna dreaptă câte un cuțit și în cea
stângă câte o furculiță. Apoi cu toții începură a freca cuțitul de furculiță
strigând în gura mare:
- Aș mânca carne de
zmeu !
De așa lucru și
dracul se sperie. Zmeul aruncă sacii, apoi o luă la fugă înspăimântat, încât de
atunci n-a mai cutezat să intre în lume.
Cu acestea nu s-a
sfârșit însă povestea. În bucuria lui cea mare, Stan uitase daravera cu
păcurarii și număra cu nevasta lui și cu cei o sută de copii galbenii cei mulți
și sclipitori și-i făceau fișicuri tot de câte-o sută la un loc și câte-o mie-n
zece fișicuri, încât era mare frumuseță să-i vezi și nespusă mulțumire să zici:
”Ai mei sunt !” Deodată s-au pomenit că poarta curții se deschide larg și dau
năvală prin ea turme de berbeci, de oi și de miei, încât destul i-ar fi fost
lui Stan și dac-ar fi avut nu o sută, ci de o sută de ori câte o sută de copii.
De ! Domnul dă, când
dă, cu amândouă mâinile !
Sfârșit
Găsești povestirea pe scurt a basmului pe blogul
Povestiri pe scurt de lecturi școlare
