de Ioan Slavici.
 |
- Muiere dragă, ce
gând te mustră de ești tot ca mugurul brumat în raza soarelui ? întrebă soțul
într-o zi. Ai ce-ți trebuie: fii dar veselă ca altă lume !
A întrebat bărbatul
încă o dată, adecă a doua oară, și tot așa răspuns a primit de la muierea sa.
Numai când a făcut întrebarea în rândul al treilea, muierea a răspuns mai plin și
mai lat.
- Ei ! zise ea, dar
ce-ți bagi capul în necaz ? Dacă vei ști, și tu vei fi trist ca mine. Mai bine
să nu-ți spun.
Dar nu este așa făcut
omul. Tocmai când îi zici să șadă, dorul de ducă îl prinde mai tare. Stan abia
acum voia cumsecade a ști ce e și cum, prin gândul nevestei sale.
- Apoi dacă vrei să știi,
ți-oi spune, zise nevasta. Nu-i noroc, bărbate, nu-i noroc pe casă.
- Nu-i frumoasă vaca
? pomii nu-s ca stupul ? holda nu e mănoasă(1) ? întrebă Stan. Zici o vorbă slabă
când te plângi de rele.
- Dar n-ai copii,
bărbate.
Astă vorbă a
priceput-o și nu e bine când omul pricepe vorba. De aci înainte în casa de la
marginea satului erau un om trist și o muiere tristă. Iară triști erau pentru
că Dumnezeu nu le-a dăruit copii. Și când îl vedea trist pe dânsul, și ea se
făcea mai tristă, și cu cât mai tristă era, cu atât mai tare se întrista el. Așa
a mers asta multă vreme.
Pe la toate
bisericile au dat slujbe și rugăciuni; pe la toate vrăjitorile au făcut
întrebare; dar nu venea darul de la Dumnezeu !
Într-o zi, Domnul
nostru Isus Cristos, aflându-se în călătoria sa pe Pământ, zise ”bună dimineața
!” la pragul lui Stan. Era cu apostolul Sf.Petru, și cu mare bucurie au fost
primiți oamenii buni la casa lui Stan, și cu cele mai bune bucate hrăniți, iară
vorbele bune nu lipseau, atât de la Stan cât și de la nevastă.
Cristos a văzut că
sunt oameni buni; și când a luat desagii să plece, întrebă pe Stan ce dorește,
pentru ca să facă să i se împlinească trei dorințe pe care le-ar avea.
- Dă-mi,
Doamne, copii ! răspunse Stan
- Ce să-ți dau încă ?
- Copii îmi dă, Doamne
!
- Bagă de seamă, îi
zise Domnul, că vor fi mulți. Ai tu cu ce să-i ții ?
- Dă-mi, Doamne, și
nu mai întreba mai departe !
Cristos plecă cu
Sf.Petru, iară Stan îi petrecu până la drumul de țară, ca să nu cumva să peardă
calea și să rătăcească printre holde și păduri. Când Stan sosi acasă, își află
casa, curtea și grădina plină de copii. Și niciunul nu era mai mare decât
celălalt, ci care de care mai mic, care de care mai bătăuș și mai tare-n gură.
Iară Dumnezeu a fost lăsat ca Stan să simtă și să știe cum că toți sunt ai lui.
- Doamne, că mulți
sunt, Doamne ! striga el stând în mijlocul lor.
- Dar nu prea mulți,
bărbate ! zise muierea, aducând și ea o
grămadă cu sine.
Și apoi fost-au și
s-au făcut zile cum n-au mai fost decât la omul cu o sută de copii. Casa și
satul erau pline de ”tata” și ”mama”, lumea plină de bucurie. Dar nu tocmai atât
de scurtă povestea cu copiii. La mult necaz multă bucurie și mult necaz la
multă bucurie. Când peste câteva zile copiii au început să strige ”Tată, mi-e
foame !” Stan a început să se scarpine în cap. Nu-i păreau prea mulți copiii,
căci bun e darul cât de mare; erau însă hambarele prea mici. A fost slăbit vaca
și în câmp a fost secată mana...
- Auzi tu, babă, grăi
Stan într-o zi, mie-mi pare că tocmai mare potriveală nu este în treaba
noastră. Dacă bunul Dumnezeu ne-a dat atâți copiii, să fi făcut măcar lucru
deplin și să ne fi dat și hrană pentru dânșii.
- Cată bărbate, îi
răspunse muierea, cine știe unde a fi ascunsă !... Dumnezeu nicicând nu face un
lucru numai pe jumătate.
Stan plecă în lume ca
să caute darul lui Dumnezeu. Își puse tare în gând ca să nu se întoarcă acasă
până ce nu va veni încărcat de hrană pentru copii.
________
(1) mănoasă = roditoare, bogată
________
(1) mănoasă = roditoare, bogată
