PĂCAT... (8)

de Ion Luca Caragiale

Urmare la Păcat... (7)

Lumina de la fereastra părintelui s-a stins. Tânărul lasă să mai treacă timp apoi face un pas într-o parte ca sa vază dacă la Ileana e aprins... Nu e... Se apropie binișor. Câinele începe să latre... Omul îl cheamă șoptit pe nume; animalul se gudură și se potolește... Acum s-aprinde iar lumina la bătrânul. Tânărul se retrage lângă pârleaz. Preotul iese... merge la poartă... se-ntoarce, și Mitu îl vede cum trece prin bătaia luminii de la fereastră și se-ndreaptă după câine, ca după o călăuză, cercetând fundul grădinii.

PĂCAT... (7)

de Ion Luca Caragiale

Urmare la Păcat... (6)

Oricât era de tânără Ileana, înțelesese că taică-său citise în sufletul ei tot așa de bine ca-n cărțile lui de la biserică...

Dacă-i așa, carevasăzică știe și el... Și-apoi ?... să știe ! Cine ce treabă are ?... Frică ?... de cine ? de ce ?... De Matache ? tontul ?... cârpa ?... O să-l lase și pace bună: trai cu de-a-sila nu se poate. Cinste ?... Vorbe. Rușine ?... N-are. Da, să știe tot satul !... I-ar părea rău să nu știe lumea toată !... Are să spuie chiar dânsa...

PĂCAT... (6)

de Ion Luca Caragiale

Urmare la Păcat... (5)

Venise popa să caute chipurile liniște la cumnatul Cuțiteiu ! Nu cu vin, cu otravă-l cinstise. Și de aceea se întorcea părintele într-un târziu cam pe două cărări, căutând o inspirație luminoasă și neputând apuca în mintea-i turburată calea spre o hotărâre. O oboseală nespusă, un fel de dezgust mai zdrobitor decât chiar deznădejdea apăsa greu pe amândoi umerii bătrâni.

PĂCAT... (5)

de Ion Luca Caragiale

Urmare la Păcat... (4)

II

Toate acestea trec acum prin mintea părintelui Niță, și de aceea bătrânul e foarte mâhnit. Zadarnic luptă să gonească gândurile care-l frământă - cântecul de afară i le încurcă și mai tare: Ileana fata lui, nevasta lui Matache, șade în curte cu bărbia rezemată în mână și cântă.

Ileana cântă frumos, e știută; dar acuma căldura cântecului este deosebită; glasul ei arde. Omul, care învățase atâtea, asculta mușcându-și buzele: el bănuia... nu, înțelegea bine ce putere a ridicat așa de înalt coardele cântăreții.

PĂCAT... (4)

de Ion Luca Caragiale

Urmare la Păcat... (3)

Dispariția lui nu putuse trece neluată în seamă: era o pagubă reală pentru atâția amatori de giumbușuri. Nu se știa ce să fie: fugise ?... murise ? În sfârșit se aflase adevărul. O notiță publicată în gazeta locală arăta că, în vremea bâlciului, un popă de țară, care umblase noaptea beat pe la café-chantant, întrebase din vătășel în vătășel despre băiat... Popa desigur îl luase...