Toate acestea trec acum prin mintea părintelui Niță, și de aceea bătrânul e foarte mâhnit. Zadarnic luptă să gonească gândurile care-l frământă - cântecul de afară i le încurcă și mai tare: Ileana fata lui, nevasta lui Matache, șade în curte cu bărbia rezemată în mână și cântă.
Ileana cântă frumos, e știută; dar acuma căldura cântecului este deosebită; glasul ei arde. Omul, care învățase atâtea, asculta mușcându-și buzele: el bănuia... nu, înțelegea bine ce putere a ridicat așa de înalt coardele cântăreții.
O melodie simplă și monotonă, - dar câte înțelesuri, câtă pierzanie de suflet, câte făgăduieli fără margini și poftă oarbă ! Fata cânta tinerețele lui. Cântecul acela îl lua în sus, ca pe niște aripi largi și puternice, și-l ducea îndărăt cu treizeci de ani... întorcându-se de-acolo către clipa de față, număra el unul după altul exact toate belciugele ce-i făcuseră lanțul vieții.
Cântecul Ileanii durea prea mult: nu mai era de suferit: trebuia năbușit. Tatăl ieși pe prispă și-o chemă brusc. Ea tăcu și s-apropie.
– Ileano, Ileano ! zise popa mustrător și fulgerând-o cu privirea. E păcat !
– Taică !
– E păcat, adăugă popa și mai apăsat. Rușine și păcat ! și ieși pripit din ogradă fără să se uite înapoi.
El merse drept la învățător... Omul acesta scotea pe Ileana din minți... da, el !
Aci s-a urmat o scenă foarte neplăcută: amare imputări de nerecunoștință deoparte, de alta protestări călduroase de nevinovăție. Tânărul jura că n-au fost decât poate glume umflate de gura rău-voitoare a oamenilor sau mai bine a femeilor din sat, care dacă nu bârfesc, nu trăiesc. Bătrânul ținea într-una fără s-asculte, că un bărbat în toata firea nu se cuvine să se rătăcească după o minte slabă de femeie. Și la urmă scurt: o voință hotărâtă până la sânge a împiedica rușinea și păcatul... Numaidecât învățătorul trebuia să ceară permutarea în alt județ: preotul avea mijloace să capete aprobarea imediată. Îi dedea o sumă însemnată; îi găsea o fată bună să-l însoare... îl iubea ca pe un scump copil al lui... cu mult mai mult decât pe Ileana... Ș-asupra cuvintelor din urmă bătrânul simțind că-i scade energia, se grăbi să plece făr-a mai răspunde la observațiile tânărului, care nu se știa să merite această izgonire.
Preotul porni spre casă; dar deodată se opri... un moment nehotărât... apoi își întoarse pașii - nu vrea să vază pe Ileana... să meargă la Cuțiteiu... Nu că doar avea sa-i spuie ceva, dar simțea nevoia să nu fie singur.
Primarul era acasă. Bătrânii prieteni se așezară pe pălimar... De mâncare n-avea părintele poftă; dar un pahar de vin bun e bine oricând... Cuțiteiu scoase din beci o cană cu spumă... Primarul era foarte vesel și fiindcă nu-i era somn, ca de obicei, avea poftă de lafuri.
Între un om și altul este adesea ca de la o stea la alta. Arde acolo un soare uriaș și dincolo altul. Printre învârtitoare pulbere de lumi, un colos de flăcări d-abia zărește pe celălalt ca o scânteie ce clipește pierdută în negura fără fund... Ba câți încă nu se mai zăresc deloc și unul de altul nici măcar nu bănuiesc. Adesea tot așa se pricep oamenii între ei și pot înțelege unul altuia sufletul.
Steteau aci față-n față cei doi bătrâni și buni prieteni, dar era atât de nemăsurată depărtarea dintre ei și aceasta reducea pentru Cuțiteiu la proporții ce nici nu mai merită socotite spaimele părintelui. La urma urmelor, ce lucru mare și grozav ?... E ceva să se-ntâmple mai des și mai lesne ?... Ce ?... Se iubesc doi oameni tineri... Ei ! ș-apoi ?... Lume nu e ?
– Eu știam de la-nceput ca o să fie-ncurcătură, zise Cuțiteiu cu zâmbetul lui obișnuit... Nici că se putea altfel... Întâi numai bănuiam - acum mi-aș pune capul... Stăi să vezi... Duminica vreo două săptămâni, nu știu ce roboteam prin grădină... Numa ce să-i vezi: venea amândoi dinspre gârlă, trecea pe lângă gard și vorbea șoptit... N-am putut auzi mai nimic... Atâta doară mi s-a părut că zicea ea: „Nu te crez !” da el zice: „O să vezi !” Am sărit repede din grădină și până s-ajungă ei pe linie, cum umbla domol și se tot oprea pe loc, le-am ieșit înainte pe poartă... Se legăna alături parcă mergea pe o apă... Era să treacă pe lângă mine făr’ să mă vază.
“Bună dimineața, fină”, zic; zice: “Sărut mâna, nașule”. “Da-ncotro ?” “Mergeam și noi la biserică… Ne-am întâlnit mai colea cu neica Mitu…” I-am tras cu ochiul, și zic: “Cale bună, fină”. El a tăcut și s-a făcut roșu ca ardeiul; da ea, diavoloaica, a-nceput să râză; zice: “Sărut mâna, nășicule !” și-a plecat amândoi înainte.
M-am uitat lung după ei până a intrat în curtea bisericii… așa mândri !... Ei ! Ce să mai vorbim degeaba, taică ? Dacă așa a făcut Dumnezeu lumea noastră… Am zis și eu: așa da, așa-mi place și mie !...
…Ș-apoi, adică ce-ar fi – adăogă Cuțiteiu după o scurtă tăcere – ce-ar fi să-l lase pe pârlitul de Matache și să ia pe Mitu ?
– Cât oi trăi eu asta nu se poate, zise popa.
– Ce se potrivește !... De ce ?
– Că nu voi eu !... Și popa înghiți în sec și, simțindu-și gâtul uscat, bău două pahare unul după altul… ș-apoi încă unul.
– Ei ! asta-i… Or să te întrebe și pe tine !... Și dacă-i vorba, tot mai bine să-i fie nevastă decât țiitoare… Uite popa cum se miră ! parcă-ntâia oară a văzut d-alde astea… Ce, mă, tu n-ai fost tânăr niciodată ? Nu ți s-a-ntâmplat… Iacă mie, cum mă vezi, mi s-a-ntâmplat… și încă la mine… a fost ca nelumea… Acuma poci să-ți spui ca la un duhovnic, c-a trecut de mult… Eu mă-ndrăgisem de cumnată-mea…
Popa făcu o mișcare.
– Da, da, de nevasta lui frate-meu răposatul… Să murim și ea și mai multe nu… Satul tot știa și frate-meu nimic… Bietul răposatul !... bun om, da' prost ! Parcă-l împingea dracul să m-ajute el. Țiu minte odată zor-nevoie să mă duc și eu la târg cu ea, că el avea treabă la deal… Bucuria noastră ! Mă și suisem în căruță cu Smaranda, când iacătă maică-ta… Venise s-o luăm și pe ea cu noi. Ce să faci ? Am luat-o... O zi întreagă n-a fost chip s-o rătăcim pân târg...
Taica mă dăscălea pe-o parte, maică-ta pe alta... Și unul ș-altul o păzea pe Smaranda... Unde să te apropii ? Ce mi-a dat păcatu-n gând ? Să fug cu ea-n lume... Cine să le fi spus... cum or fi aflat-o și p-asta... nu știu... știu numai atâta că m-a vândut alde taica - să scape de mine și pe mine de păcat.
– Cum ?
– Iaca lesne... M-am pomenit într-o dimineață cu larmă mare-n sat, chiote, țipete de muieri și copii... Ce e ? Ce e ? Alergau aleșii cu ceaușii să prinză flăcăi la miliție... N-apucasem să-mi pui minteanul, și numa iacă Smaranda într-un suflet: "Fugi Constandine ! după tine umblă... fugi că te ia !" Odată mi-a scăpărat pân cap: "Tii ! asta hoțul de taica mi-a făcut-o !" că-mi spusese cu vreo câteva zile mai-nainte: "Mă, Constandine, tu ai fi bun de dorobanț... ce nu vrei tu să te bagi la miliție ?" "Acu, zic, tot mă ia ei încai..." Am apucat-o pe Smaranda ș-am smucit-o înăuntru-n odaie... Ți-ai găsit !... Nici n-am atins bine clanța, și iacă și taica cu toporul ridicat: "Ticăloșilor, vă trăznește Dumnezeu ! vă crăp capul ca la niște câini !...".
Ăia intraseră în curte... Îi dau brânci bătrânului - Dumnezeu să-l odihnească ! - cât colo, ies pe prispă și pui mâna la brâu pe prăsele: "Mă ! zic: ăl dintăi de-o pune mâna pe mine... îi vărs mațele !" ș-o iau la fugă spre pârleaz... Ei după mine. Un ceauș de dorobanți venea înainte mâncând pământul și-nvârtea peste cap ștreangul... parcă-l văz ș-acu nalt și spătos cât o namilă. "Dă-te !... nu te da !... ținea-aci !" Când să pui piciorul peste gard, mi-a și aruncat lațul pe gât și m-a întors înapoi lat pe spate. M-am zbătut cât am putut... da-mi luase apa. Ce să mai lupți cu beregata strânsă-n ștreang ! M-a legat cot la cot... și m-a dus...
– Ei și ?
– Ei ! și m-a dus. Cine era să mă plătească ? taica ?... M-a dus la tact și de acolo la oraș... Am fugit odată cu gândul să viu să iau pe Smaranda și să m-apuc de hoție. A pus mâna pe mine, m-a bătut și m-a închis... Am sărit într-o noapte peste zid... A prins de veste straja, s-a luat după mine și m-a împușcat în picior - ș-acu am semnul... Mi-a tras o bătaie strașnică... Am stat închis multă vreme până a venit să mă scape - și cu ce cheltuială ! - cine te gândești ?... Bietul neica, frățină-meu !...
M-am întors acasă... Smaranda avea doi copii... fusese bolnavă... se făcuse urâtă... Când ne-am văzut, ne-a apucat și pe mine și pe ea o rușine...
– Pe urmă ?
– Pe urmă m-am căsătorit și am trăit cum mă știi... Bodaproste lui bietu taica: el m-a mântuit de păcat... că după cum eram nebun, îl făceam - îl făceam și era făcut...
