17.12.2014

PĂCAT... (8)

de Ion Luca Caragiale

Urmare la Păcat... (7)

Lumina de la fereastra părintelui s-a stins. Tânărul lasă să mai treacă timp apoi face un pas într-o parte ca sa vază dacă la Ileana e aprins... Nu e... Se apropie binișor. Câinele începe să latre... Omul îl cheamă șoptit pe nume; animalul se gudură și se potolește... Acum s-aprinde iar lumina la bătrânul. Tânărul se retrage lângă pârleaz. Preotul iese... merge la poartă... se-ntoarce, și Mitu îl vede cum trece prin bătaia luminii de la fereastră și se-ndreaptă după câine, ca după o călăuză, cercetând fundul grădinii.
Ușor, învățătorul trece afară peste gard și se pitulă în dosul crucii mari de sub deal, la răspântie... Câinele sare și el și vine să dea din coadă pe lângă cruce... Preotul se-ntoarce în casă și stinge iar lumina. A început acu o luptă așa de-ncordată, încât între zvâcnelile repezi ale inimii nu mai încape nici un moment pentru căință... Câinele, gonit, ia drumul de ocol; omul sare înapoi în grădină... Ce face femeia ? Să fie bărbatul acasă ? Nu e probabil... căruța nu e-n șopron și-n grajd nici un zgomot... Lumină deodată la fereastra Ileanii... ștergarul înnodat... ÎI așteaptă. Inima-n dinți !... și freacă cu mâna pe ușă foarte discret.
Un țipăt năbușit înăuntru... Ileana suflă-n lumânare și iese. Tremură scuturată din rărunchi de friguri... Ea îl târăște în grădină la locul știut, unde de-atâta vreme așteaptă velința întinsă. Femeia se acață de gâtul lui... El o strânge-n brațe cu putere și dă să-și apropie buzele de ale ei... dar îl cuprinde un fior de groază ș-o împinge departe.
Acum pornește potopul ei de vorbe - jurăminte, blesteme fără șir, dar pline de înțeles; bănuieli de necredință... teama de sațiu... amenințări de crimă și sinucidere... plânsete și rugăciuni de milostivire. El rătează grav cuvântarea ei monstruoasă... și spune tot, tot... Ea rămâne-ntâi înlemnită... apoi începe să râză înecat și din ce în ce mai nervos și mai nervos, până când izbucnește cu hohot și, lovindu-l brutal peste brațul vânjos, pe care i-l apucă și-l strivește sub degete:
– Prostule ! A râs de tine !... Ai crezut ? Nu-i adevărat ! Minte !
Și se năpustește asupra lui și-l îngenuche jos la pământ...
O sprânceană alburie se ivește pe coama dealului de către răsărit... Pe lângă crucea din răspântie scârțâie roatele căruțelor ce pleacă din vreme să nu le ajungă zăduful pe drum... Mitu tresare din somn.
– Se face ziuă, Ileano ! scoală degrab !
Sprinceana albă crește și alte roate venind din deal la vale se aud apropiându-se... o doină din frunză, cântec de drumeț fără griji... și vorbă... Tânărul ridică femeia de jos ș-o ajută, cum era amețită, să ajungă până la ușa casii...
E grea despărțirea... O să fie chiar peste putință !
...Bătrânul a dormit rău: bătăile inimii l-au deșteptat prea de multe ori... Se ridică năbușit din pat; îi trebuie aer: merge să deschiză fereastra, dă perdeluța într-o parte, și i se năzărește că vede-n pragul din față două umbre albe ce vor parcă să se topească una-ntr-alta... Se șterge la ochi și se uită mai bine... Da !... Ia pușca din cui și iese-n prag:
– Cine-i ?
O flacără roșcată, un trosnet, la care răspunde împrelung deal după deal - Mitu a picat fulgerat.
– Ce-ai făcut, nebunule ?! răcnește femeia și pornește un pas.
A doua țeavă ! Ileana cade în genunchi... se zbuciumă în zadar să se scoale... Vrea să strige... o gâlgâitură de sânge o podidește pe gură... Se moaie de la junghietură și târându-se cât colo, se așează de-a binelea.
Popa aruncă jos pușca, a cărei guri tot fumegă mirosul necăcios de silitră... Trece gardul, suie în clopotniță, se atârnă cu amândouă mâinile de funiile de tei și-ncepe să le smucească cu o înaltă energie: cele trei clopote mici și sărace se pornesc deodată să țipe și să se vaiete cu o jale nebunească...
Se strânge multă lume.
Popa ia de mână pe Cuțiteiu și pornește urmat de obștea satului. El merge cu toți la locul unde zac cei doi copii nenorociți... Sprânceana mică alburie câtă vreme s-au jelit clopotele s-a făcut trandafirie și mare.
– Eu i-am împușcat, zice bătrânul liniștit... Întâi pe el și pe urmă pe ea... Da, eu !
Și se-ntoarce să-i privească... Ileana a adormit, strângând în brațe genunchii lui frate-său... Popa se apleacă la ea:
– Nu așa, cățea ! zice el zâmbind crud... Nu așa, că-i păcat !
Și descleștându-i mâinile calde încă, o dă greoi mai la o parte... A zburat în sfârșit surâsul înțelept de pe chipul prietenului Cuțiteiu... Omul își acopere prostește buzele învinețite cu o mână, cu alta ochii uzi... Toți stau cu capul gol... Nicio suflare...
Popa se ridică, se-ntoarce spre mulțime cu privirea țintă și-nfricoșat de-ngrijată.
– Inima !... zice el. I... ! și se culcă să doarmă somnu-ăl bun lângă copiii săi.

Sfârșit

Găsești povestirea pe scurt pe blogul Povestiri de lecturi școlare !
Poți să citești aici și alte nuvele de Ion Luca Caragiale: