de Ion Luca Caragiale
Urmare la Păcat... (6)
Oricât era de tânără Ileana, înțelesese că taică-său citise în sufletul ei tot așa de bine ca-n cărțile lui de la biserică...
Dacă-i așa, carevasăzică știe și el... Și-apoi ?... să știe ! Cine ce treabă are ?... Frică ?... de cine ? de ce ?... De Matache ? tontul ?... cârpa ?... O să-l lase și pace bună: trai cu de-a-sila nu se poate. Cinste ?... Vorbe. Rușine ?... N-are. Da, să știe tot satul !... I-ar părea rău să nu știe lumea toată !... Are să spuie chiar dânsa...
Da, pentru că nu mai poate ascunde focul ce-o arde; trebuie odată să-l dea afară... și cântecul și plânsul pe-nfundate nu-i mai ajung pentru asta. Are să iasă pe drum... nu; are să meargă la biserică, când o fi tot vileagul strâns, o să strige în gura mare că-i plesnește inima de atâta chin mut, că fără omul ăsta înnebunește, omoară pe cine i-o ieși înainte și se strânge singură de gât cu ghiarele ca o fiară nebună !
Da, pentru că nu mai poate ascunde focul ce-o arde; trebuie odată să-l dea afară... și cântecul și plânsul pe-nfundate nu-i mai ajung pentru asta. Are să iasă pe drum... nu; are să meargă la biserică, când o fi tot vileagul strâns, o să strige în gura mare că-i plesnește inima de atâta chin mut, că fără omul ăsta înnebunește, omoară pe cine i-o ieși înainte și se strânge singură de gât cu ghiarele ca o fiară nebună !
Și cu mâinile înfipte în păr, femeia își legăna ca de durere capul frumos într-o parte și-n alta... De pân dosul caselor porni - așa de târziu ! - semnalul cunoscut: fiara nebună dintr-o săritură fu de gâtul prăzii.
– Ci vino odată ! gemu ea. De ce mă chinuiești ? Ce vrei ? să mor ? Zi tu că vrei să mor... Pe sufletul mamii din groapă - s-ajung să mă gunoiesc la garduri până or fugi și câinii de mine ! să-mi pice carnea putredă de pe oase ! să mi se macine oasele până la măduvă ! jigăniile pământului să mi se-ncuibe în coșul pieptului și-n țeasta capului: zi tu că vrei să mor... acușica, acilea, mor !
Ochii i se-nchiseră, obrajii și gura îi înghețară, și cazu moale în brațele lui. Când de suflarea bărbatului femeia își căpătă iar glasul, se puse să-i spuie cât de nedrept se supărase el pe ea, cât de copilărească și fără temei fusese cearta lor și cât suferise ea de lipsa lui.
...Se zbăteau de mult unul în brațele altuia, când se auzi portița trântită: sosea părintele călare. Amândoi rămaseră nemișcați. Călătorul descălică, luă șaua și dete drumul calului să pască... De departe, din fundul grădinii unde erau ei, se văzu fereastra de la odaia bătrânului luminându-se.
"Să știe el că sunt aici, zise Ileana râzând înfundat și strângându-se ca de teamă lângă Mitu, m-ar omorî !"
Preotul stinsese lumina și se trântise pe pat să-și adune gândurile și să facă un plan nou, altă socoteală.
Deși obosit de atâta drum călare, de-atâtea, ș-atâtea; nu putea adormi... Încet-încet însă p-aci să ațipească. Era tocmai să pășească hotarul fericit dincolo de care gândurile scapă din știrea noastră ca să alerge și să-și țopăie libere danțurile bizare...
...El sări în sus.
...Umblă cineva pân curte... O ușă se deschise și se-nchise în casele din față ale fie-sii... Vorbă tainică !... Bătrânul ieși repede... Nimic... S-auzea numai prin răcoarea nopții ronțăiala calului… Fusese o părere bolnavă... Ocoli împrejurul caselor... Iar nimic... Beznă... Nici o mișcare...
Bătu la fereastra Ileanii... încă o dată... mai tare... tare de tot... Nici un răspuns...
...Să spargă ușa ! Se duse, luă toporul și se-ntoarse, dar când pipăi să găsească clanța, dete cu mâna de verigă: era pusă și încuiată cu lacătul... Nimeni !... Cu capul gol, cu pletele-i cenușii desfăcute și lăsate-n voia vântului, bătrânul ieși pe poartă în goana mare... La școală încuiat cu lacătul... Îndărăt !... Era lumină la Ileana; se dezbrăca să se culce... Înapoi !... La școală lumină !
El sui dintr-un pas cele trei trepte ale prispii și se uită pe fereastră: Mitu sta la masă cu capul rezemat pe mână... Frumusețea tânărului, privirile lui pierdute cine știe unde, aerul extatic care-i lumina capul încremeniră pe omul de afară: acesta-și acoperi ochii să nu mai vază spăimântătoarea icoană. O clipă stete așa, apoi bătu hotărât în ușă, intră desfigurat, se înfipse în prag și izbucni:
– Ce ai tu cu mine ? ce ? om fără suflet, fără lege și fără Dumnezeu !... Nu răspunzi... ai ?... Te-am strâns după drumuri, te-am încălzit la sânul meu; și tu vrei necinstea casei mele ! tu vrei să mă omori pe mine ? Ce rău ți-am făcut eu ție ? Cu ce ți-am greșit ? Spune: să mă căiesc și să mă ierți !... Iartă-mă !... Fie-ți milă de un biet păcătos de bătrân... Mitule, copilul meu !...
Și bătrânul cu părul despletit se târa în genunchi și lupta să-i apuce și să-i sărute mâinile cu zorul...
– Părinte ! zise tânărul tremurând și căutând să-și scape mâinile. Tu să mă ierți pe mine... Iartă-mă !... Eu nu uit ce-ai fost pentru mine: nu voi să-ți fac nici un rău, nici o rușine. Ea nu mai poate trăi cu bărbatu-său... ea dacă se desparte, eu... o iau.
– S-o iei tu ?
– Da, eu; nu mai poci trăi fără ea...
– Omule, ți-e soră !
– Pentru că m-ai crescut.
– Nu !... ți-e soră bună !
– Cum ?
– Tu ești copilul meu adevărat... Carnea mea!
– Părinte... vrei să mă amăgești...
– Nu, nu te amăgesc... Am greșit... am păcătuit, și Dumnezeu a vrut să mă bată, și te-a trimis pe tine să mă bați... Trebuia de mult să-ți spui taina asta: erai tânăr și eu eram duhovnic... mă puteam eu spovedi unui copil ?... Dar atâta dragoste câtă ți-am purtat eu ție... niciodată n-ai înțeles, n-ai bănuit măcar că eu îți sunt tată cu adevărat ?... Pentru că n-ai înțeles, iacă-tă viu eu, duhovnicul, la tine și mă spovedesc ție și te rog: nu-mi lăsa sufletul în frica de moarte !... Dacă simți că nu poți birui păcatul care te târăște, pleacă, fugi departe: aici e iad și pentru tine și pentru ea și pentru mine!... Să știu eu numai unde ești... Lasă... ție o să-ți treacă... o să te-nsori cu o fată frumoasă... o să ai copii... Lasă tot aici... și vine taică-tău bun să trăiască lângă tine și să moară fericit, fără buba asta grozavă care-mi roade inima !
Bătrânul se opri pentru că nu mai putea. Mitu ascultase galben. Fără să răspunză sărută mâna preotului, care-l strânse ca și odinioară la piept stropindu-i capul cu lacrimi bogate și calde.
– Acu mă duc, taică, zise el; mă duc !
Și se duse.
De două zile... Acu e a treia noapte de când părăsita anină la fereastră semnul știut, ștergarul înnodat, degeaba... nu vine. Ea geme în chinurile așteptării, nesiguranții, deznădejdii.
Bolnav printre străini ?... Răpus ?... Cu altă femeie ?... Să-l caute ? unde ?... Să aștepte ? cât ?... Să moară ? cum ?
Unde e ?... Unde ?
E aici foarte aproape... Se-ntoarce din depărtări la locul lui... El a cugetat atâta vreme pe drumuri, și-a ajuns să vază că nu poate lăsa pe nenorocita în necăință, fără să-i zică o vorbă, fără să plângă amândoi împreună păcatul săvârșit din neștiință... Dar dacă preotul, pentru cuvinte de bigotism sau eresuri sociale, o fi inventat o poveste de fantazie ?... Caldă speranță ! dragostea lui atunci n-ar fi neiertată !... Dar dacă ar fi adevărat ?... Ei, și ? La urma urmei el strică ?... Ea ? Soarta !... Și de aci o întreagă filosofie păgână, în fața căreia orice e o invenție e eres, superstiție orice credință.
Așa filosofând a sărit pârleazul și trage cu urechea... Nu poate păși înainte... i-e frică... Un moment voiește să se întoarcă și să plece... acu pentru totdeauna... Pune piciorul pe pârleaz... Dar se socotește mai bine... Coboară iar îndărăt și stă țintuit pe loc... Stă pe loc de mult între două căi, fără să poată intra nici pe una: trebuie târât ca să se urnească... și are să fie târât.
