de Ion Luca Caragiale
Urmare la Păcat... (5)
Venise popa să caute chipurile liniște la cumnatul Cuțiteiu ! Nu cu vin, cu otravă-l cinstise. Și de aceea se întorcea părintele într-un târziu cam pe două cărări, căutând o inspirație luminoasă și neputând apuca în mintea-i turburată calea spre o hotărâre. O oboseală nespusă, un fel de dezgust mai zdrobitor decât chiar deznădejdea apăsa greu pe amândoi umerii bătrâni.
Care va să zică el cerea o jertfa - știa deaminteri și el astea tot așa de bine ca și Cuțiteiu - o jertfă care nu se dă de bunăvoie, care trebuie luată cu de-a sila... "Cu de-a sila !..." Și omul grăbi pasul... Ajunse acasă, luă din fundul lăzii și vârî în sân un pachet învelit într-o basma, încălecă și porni... Când răsărea soarele era departe.
Drumul a fost și scurt și lung de neastâmpăr, scurt de gânduri... O să se învoiască prefectul ?... Un învățător nu poate fi luat în armată... Cum să propuie ? ce să zică ? cum să înceapă ?... Dar dacă n-o izbuti ?... Dacă nu s-o putea ? Ei ! numai să vrea prefectul și se poate...
Prefectul era o veche cunoștință - procurorul de odinioară. Fost deputat, om bogat acuma, cu putere și influență nemăsurată... S-ar putea dacă ar vrea el... În mâna omului aceluia stătea liniștea călătorului. Acesta își aducea aminte cât de bun fusese acela cu el... Da, dar acu nu mai era tânărul vesel de p-atunci, trebuia să fie un om matur... Lucrul poate că n-o să meargă așa de ușor ca aldată...
Și astfel, bătându-se cu socotelile călărețul se trezi înainte-i cu sclipeala turnurilor de tinichea din oraș... Încă o fugă de cal... În sfârșit !
Intră pe aceeași barieră pe unde acu mai bine de douăzeci de ani ieșise ducând în căruță comoara găsită lângă altarul lui Sfântul Ion... Călărețul ocoli cu dinadinsul stradele principale și piața, nevoind să mai vază locurile ce fusese odinioară teatrul talentelor micului bufon.
Prefectul locuia la marginea orașului într-o casă de jur împrejur cu o grădină mare... La prefectul era lume multă... Preotul așteptă în sală. D-abia se așezase cu sfială pe un colț de scaun și auzi deodată în o odaie de-alături un zgomot grozav: ceartă, palme, bușeli, țipete; ușa odăii se deschise smucit, o slujnică urâtă și lălâie, răgind ca o bestie, cu nasul și gura pline de sânge, ieși zăpăcită; după ea numaidecât, o damă mititică și uscată, cu capul plin de funde de hârtie, fierbând și spumegând, cu un clește de soba în mână, și strigând: "S-o puie la coteț ! la coteț !" Una după alta pieriră-ntr-o clipă pe altă ușe.
Popa se ridică-n picioare mai mult de frică decât de respect. Până să-și dea bine seama de ce văzuse, auzi un hohot de râs strașnic și-apoi alte țipete, de astădată jalnice și sfâșietoare - o femeie se chinuia parca să-și dea sufletul. Ușa se deschise înapoi, și un ungurean intră purtând în brațe pe dama cu capul înfășurat în hârtii... Membrele-i erau înțepenite, gâtul și mijlocul strâmbe, fața ca varul, și din ochii ei mari, deschiși peste măsură, se vedeau gogoșile albe... Gemea și scrâșnea din dinți. Slugoiul, ajutat de două femei, o duse în odaia ei. Peste un moment, el ieși ștergându-se pe mâini - îl mușcase.
– Ce e ? îndrăzni popa aiurit.
– Iacă niște păcate !
Și fără multă stăruința, popa află cât e de rea și de bolnavă stăpâna casei, nevasta prefectului... O scorpie !... bate slugile până la sânge, le înțeapă cu ace, le frige cu fierul de frizat roșit în spirt... și când ostenește, o apucă: râde, plânge, țipă și rămâne ceasuri întregi țeapănă... Trebuie frecată cu perii aspre, bătută cu nuiele subțiri și afumată cu niște doftorii tari până să-și vie iar în fire.
Popa își făcu cruce și s-așeză la loc s-aștepte. Tocmai târziu, prefectul ieși să conducă până la scară un boier bătrân. Isprăvind, dete cu ochii de preot care sta umilit în picioare. Din două vorbe cei doi vechi cunoscuți se recunoscură. Preotul zise încet:
– Aș vrea, să trăiți, domnule prefect, să vă spui un foc al meu... între patru ochi.... dar între patru ochi...
Fiindcă mai avea doi musafiri, prefectul pofti foarte politicos pe popa, cu toate protestările de rigoare ale acestuia, în salonul de-alături și intră în birou să expedieze pe cei doi.
Popa trecu în salon și se opri un moment la ușe... De mult nu mai intrase în așa apartament ! de mult nu-i mai lovise vederile așa combinație de forme și culori ! Era în adevăr minunat. Salonul da în grădină și reflexul copacilor, trecând prin perdeluțele de rățea, dedea și mai mult farmec acestui interior și bogat și de gust.
Omul făcu un popas, înaintând ca un călător într-o vale plină de încântătoare amintiri pe care o revede deodată după o îndelungată pribegire... Uimit, privi de jur împrejur; dar când ajunse cu privirea în colțul unde bătea-n plin lumina verzuie de la trei ferestre mari, călătorul rămase trăsnit... Un strigăt i se-necă în piept: ochii lui întâlniseră căutăturile unui portret mare...
Era o arătare din altă lume – mai dulce, mai bună... fericită ! Zâmbea cu același zâmbet neuitat în care se amesteca multă blândețe cu multă patimă, atâta inteligență limpede cu atâta oarbă pornire... Bătrânul stete mult... mult înaintea ei, și, voind parcă s-aprinză cu privirea lui ochii nemișcați de sus și să-i facă să clipească o dată măcar, măcar o dată, clătină din cap și șopti:
„Ei !... să știi tu ce e acuma pe sufletul meu !”
– Poftim, părinte, zise prefectul.
Bătrânul tresări:
– Cine e ? întrebă el, întinzând mâna spre chipul din perete și fără să se uite la omul ce-l trezea așa de brusc din vis.
– Soacră-mea... mama nevesti-mi... O femeie nenorocită: a murit tânără, sărmana !
Bătrânul se întoarse machinal.
– Ei ! ce e ! spune-ți păsul, adăogă prefectul; poftim de șezi.
Popa șezu și tăcu.
– Ai vreo pricină ?... vreo daraveră ?... spune.
Popa nu zise nimic.
– Suntem singuri, n-ai nici o sfială... Nu ne-aude nimeni... Spune, zise foarte binevoitor, deși cu oarecare nerăbdare prefectul. Dacă e posibil, te cunosc ce om ești, fac tot pentru sfinția-ta.
Bătrânul alunecă de pe scaun și căzu mototol pe covorul moale... Polițaiul, care aștepta afară ordine, era din norocire aci, gata la chemarea superiorului, să ajute pe omul bolnav; l-a descheiat la gât, la sân, la brâu... l-a frecat cu oțet la tâmple și la inimă... Când își veni în fire, preotul era întins în birou pe canapea... Se încheie degrabă, își ceru iertăciune - era bolnav, bătăi de inimă și amețeli - simțise cum îl ia ca p-o apă, cum i se-ntunecă tot împrejur și cum adoarme... Se ridică, salută și porni să plece.
– Bine, nu mi-ai spus nimic, zise prefectul, făcând semn polițaiului să iasă.
Polițaiul ieși foarte mulțumit de serviciul umanitar ce realizase... Popa se căuta mereu în sân, la brâu, prin buzunare, fără să spuie o vorbă... Prefectul, obosit, zise:
– Ei ! spune-mi odată...
– Am pierdut-o ! răspunse popa naiv, salută și ieși grăbit.
Prefectul dete din umeri... Chemă pe polițai... Polițaiul lipsea, dar trebuia să se întoarcă la moment; plecase în fugă mare - "uitase raportul de noapte la canțilerie !"
