de Ion Luca Caragiale
Urmare la Păcat... (3)
Dispariția lui nu putuse trece neluată în seamă: era o pagubă reală pentru atâția amatori de giumbușuri. Nu se știa ce să fie: fugise ?... murise ? În sfârșit se aflase adevărul. O notiță publicată în gazeta locală arăta că, în vremea bâlciului, un popă de țară, care umblase noaptea beat pe la café-chantant, întrebase din vătășel în vătășel despre băiat... Popa desigur îl luase...
Procurorul luă afacerea în mână și, "cu o inteligență și un zel care-i fac adevărată onoare" descoperi că "victima raptului" se află la popa Niță din Dobrenii-de-plai. Atunci tânărul magistrat, însoțit de forța publică, a plecat la cuvenita cercetare locală…
Revoltat că vrea să-i ia băiatul, preotul a făcut o elocuentă apărare a cauzei sale.
Un copil bântuit de foame; în prada unor porniri rușinoase și omorâtoare chiar pentru un om copt; desfrânat prin îndemnul lumii batjocoritoare, nesățioase de petreceri... Scăpat de așa vitregă soartă, întors de la o atât de rătăcită cale - de la moarte la viață... Dormea pe pământul gol, bolnav și abătut, cu trupul fript din creștet până în tălpi de pecingine murdară, cu inima smintită de ticăloșie... Ce-ar fi făcut copilul ăsta fără adăpost nici milă, când ar fi început zloata și gerul ? - Ar fi murit pe o grămadă de gunoi, ca un câine hărbar fără stăpân. Și să zici c-ar fi putut înfrunta atâta vijelie înverșunată ! ce-ar fi ajuns ?... Spitalul de nebuni... Temnița... Ocna !
Cuvântul oratorului câștigase aproape pe toți asistenții... Se vedea pe chipurile tuturor o impresie binevoitoare. Procurorul a răspuns însă scurt și răspicat:
– Popo, nu poți secuestra minorul ! minorul trebuie restituit cui de drept; legea e cu el, legea protege pe minori !... Dura lex, sed lex !
Tonul magistral și sever, cuvintele înalte și demne ale procurorului, neapărat că trebuia să răstoarne impresia ce preotul obținuse cu elocuența-i sentimentală. Și notarul începu să scrie, sub dictatura omului legii, procesul-verbal…
Era hotărât: îi lua copilul ! El nu-l putea lăsa însă... Dar... i-l ia !
Popa clipi aiurit și văzu înainte sânge... Chiar pentru o faptă sau numai pentru o demonstrație, însă și n-ar fi putut-o spune - el se repezi în odaie și luă pușca din cui, când cumnatu-său Cuțiteiu, primarul, om văzut și umblat prin multe, intră după el și-l apucă de mână... Și popa înțelese că niciodată în clipe așa de înalte, inspirația nu trebuie căutată la un kilometru; ea ne stă sub nas - cine se uită departe, firește n-o s-o vază... Popa puse pușca-n cui - descuie lada, scotoci în fund, și lăsă cu multă discreție capacul, așezând la loc velința pe deasupra.
Primarul trecu iarăși unde se scria procesul-verbal... Omul legii dicta:
"Dispunem dar..."
Cuțiteiu întrerupse, cerând foarte respectuos iertăciune magistratului să-i spuie ceva... și ieșiră amândoi în tindă.
– Domnule procuror, șopti primarul cu o anume privire, popa este un om foarte de treabă... Nu-l cunoașteți... Poftiți, poftiți !
Și deschizând ușa, introduse foarte politicos pe junele licențiat în odaie unde-l aștepta nerăbdător părintele... Și așa se făcură toate bune... Procesul-verbal nici nu trebuia schimbat: totul stă în încheiere. Procurorul întrebă pe notar:
– Unde am ajuns ?
- „Dispunem dar..." răspunse notarul cu toată gravitatea.
– Nu așa, zise procurorul: „dispunem însă".
Și spre mulțumirea tuturor, reprezentantul ministerului public dictă:
"Dispunem însă - considerând informațiile cele mai amănunțite, care unanim arată pe sfinția-sa părintele Niță din Dobrenii-de-plai ca pe un om cu cele mai frumoase calități; considerând că pe de altă parte progresele fizice și morale realizate, sub îngrijirea sfinției sale, de către minorul Mitu, supranumit "Boierul" - dispunem a rămânea sus menționatul minor, în complectă lipsă de ascendenți, sub paza și răspunderea acestui meritos și caritabil preot".
Seara a fost masă mare la popa Niță. Domnul procuror a trebuit să cedeze rugăciunilor tuturor și să-și amâne plecarea pe a doua zi. El "s-a crezut dator" să facă la prânz cele mai sincere și mai călduroase laude sentimentelor umane ale părintelui "al cărui exemplu nu s-ar putea îndeajuns recomanda". Domnul procuror vorbea mult și frumos - era foarte vesel; diplomatul Cuțiteiu zâmbea cu mult înțeles făcând preotului cu ochiul, pe când acesta ținea între genunchi pe Mitu și, cu gândul pe altă lume, îl trecea încet cu mâna prin părul bălan și moale.
Unei femei ca preoteasa Sultana, așa de bună cu un copil sărman, străin, trebuia să-i dea Dumnezeu o bucurie - și i-a dat-o: în același an a avut o fetiță... Dar ce bucurie ! Multă bătaie de cap și trudă i-a trebuit ca s-o crească - pentru că era și un copil ciudat ! De mirare cum dintr-o mamă atât de blajină și supusă să nască așa fire !...
Aveau odată un vițel; îl scoseseră din necaz - se prăpădise vaca și rămăsese bietul fără țâță... Cine-l îngrijea ? – Ileana - să fi fost p-atunci fetică de vreo doisprezece ani. Cine-l hrănea ? Cine se rugase cu cerul și cu pământul de mă-sa s-o lase să culce vițelul plăpând cu ea în casă ? - Ileana. Era o dragoste nemaipomenită. Într-o dimineață însă, ea se sculă bufnind: nu vrea să vorbească nici cu mama nici cu tata; ei, ca părinți, văzând-o iar în toane rele, o ocărâră ! ea fugi în grădină. Aici s-apucă să se joace ca de obicei cu Priian ăl mic: îl prinse să-l mângâie și, încleștându-și dinții, îl strânse tare de bot. Ori n-avea nici el chef de joc în dimineața aceea, ori îl supărase prea tare semnul ei de dragoste, animalul se smuci și se depărtă țâfnind. Era îl chemă - el n-ascultă... Merse după el, el nu vru… Se răsti la el — Priian fugi... Și tot așa și iar așa... Încăpățânarea lui creștea potrivit cu stăruințele ei. Nu vrea și pace. Obosită, cu tot sângele-n obraji, tremurând de ciudă, ea se duse, luă o bucată de mămăligă și o bardă și se-ntoarse iar... Cum o văzu venind, Priian se-nfipse în copite și bârligă coada... Ea se apropie binișor-binișor... cu mâna stângă întinsă, cu dreapta ascunsă la spate, spunând prietenului ei, care o necăjise, vorbe mângâioase... El ținti asupră-i ochii mari și proști și cu și fără încredere aruncându-i din afundul nărilor umede duhoarea dulce de lapte... Stete nemișcat... Fata înaintă lin mâna... Priian întinse botul fraged, dar, până s-apuce bucățica, Ileana îi trase una cu sete în stuful creț din frunte; tăișul se-nfipse adânc în osul încă necopt. Capul drăguț al lui Priian se-necă în sânge... Sărmanul se tăvăli și începu să zvâcnească grozav din picioare.
Mama o văzu venind întunecată și stropită de sânge pe obraz, pe mâini și piept.
– Ce e ?
– Am tăiat pe Priian în fundul grădinii.... Ai să-ți arăt !
Când ajunseră, Priian se isprăvise de tot.
– Haină, haină ! strigă mama... De ce ?
– Iac-așa !
A bătut-o rău; ea a răbdat - nici o vorbă, nici o lacrimă. Mama însă s-a văicărit mult de mâhnire și de grije...
Dar când s-a supărat pe tat-său și i-a trântit candela din cui și a umblat fugară trei zile pân pădure, de nu mai știau und’ s-o caute ?...
Dar mai târziu - fată mare ! - când, dintr-o vorbă de nimica, a înșfăcat în brațe pe Stanca Radii, și nici una nici alta, s-o arunce de sus de pe tăpșan, unde se făcea hora, de râpă ?... Au trebuit doi flăcăi să lupte s-o scape pe Stanca... Păcat de așa frumusețe și mândrețe de femeie să fie așa de cruntă și dârjă !
Pe biata preoteasă Sultana a chemat-o Maica Domnului devreme... a plâns-o mult bărbatul pe blânda femeie, pe care o iubise atâta pentru sufletul ei cel bun, pentru mila ei de sărmanul cules de pe drumuri.
Văduvul nemângâiat și-a măritat fata curând după moartea nevestii: nu mai era de trai - trebuia odată căpătuită.
E un om de treabă ginerele; dar e slab de înger... urât și moale de genunchi... vorbește peltic... pricepe greu... Bun om, cumsecade... dar nu e ce-ar fi să fie - mai ales pentru astfel de femeie, alt bărbat trebuia.
Mitu a crescut mare și voinic... Astăzi el este învățător în Dobreni. Părintele Niță a dorit mult să-l aibă aproape și a izbutit să-l permute aici de acum șase luni, ca să-l poată însura și așeza.
