Ițic Ștrul, dezertor (3)

de Liviu Rebreanu

Urmare la Ițic Ștrul, dezertor (2)

- Bine, don' căprar... Bine, don' căprar... Bine, don' căprar, bâlbâi Ițic, tot mai încet, ca și cum glasul i s-ar fi filtrat prin niște site din ce în ce mai dese.

Privirea însă îi rămase spânzurată pe obrajii căprarului, rătăcitoare și obosită, ca o rugăciune sfioasă. Acuma nu mai râvnea să afle nimic. Îi răsări în minte locotenentul și-n același timp o blândețe copilărească îi umplu sufletul. Se simțea întocmai ca în clipele dinainte de-a porni la asalt: mintea golită de gânduri, inima încordată de nerăbdare. Viața îi atârna de un firicel atât de subțire, că orice freamăt ar fi în stare să i-o stingă.

- Ei, haidem, Ițic, hai să mai mergem ! zise căprarul scuturându-se de privirea soldatului, cu o voce îndulcită de milă.

Ițic tresări, parcă i-ar fi înfipt un cuțit în piept. Glasul acesta blajin îl îngrozea ca o osândă. Începu să gâfâie greu și, dându-se înapoi din ce în ce mai spăimântat, răcni deodată, ca și când ar fi chemat într-ajutor:

- Nu mai merg, don' căprar !... Nu mai pot, don' căprar !... Nu mai pot don' căprar !... Să știu de bine că mă omori, don' căprar !...

- Ia seama, Ițic ! Ia bine seama ! strigă Ghioagă repede, cu ochii aprinși de o străfulgerare stranie.

Soldatul văzu limpede lucirea în ochii căprarului și-i înțelese rostul. Dar furia îi răscolise sângele ca întotdeauna în vârtejul primejdiilor mari. Nu mai simțea decât o pornire oarbă de a se apăra din toate puterile și de-a abate astfel amenințarea înainte să-l fi atins. Răcnea deci mereu, acoperind glasul căprarului, și se retrăgea cu ochii mereu în ochii lui, înfruntându-l. Cum pășea însă cu spatele înainte, se poticni peste o rădăcină moartă și se rostogoli brusc întro groapă de zăpadă. Căderea neașteptată îi stinse într-o clipire toată mânia, făcând loc unei spaime copleșitoare.

Acuma își dădu seama că nu mai e nici o scăpare și că trebuie să primească, fără zadarnice împotriviri, orice i-ar fi hărăzit soarta. Din fundul gropii, căznindu-se să se scoale, strigă înfricoșat:

- Stai, don' căprar, că viu !... Stai mulcom, că viu !
În mintea căprarului încolțise un gând atunci când Ițic se prăbușise. Își smucise chiar cureaua puștii într-un început de împlinire a gândului hotărâtor. Dar văzându-i bocancii înzăpeziți bălăbănind în aer, îi răsări un râs fugar care-i descruntă sprâncenele și-i goni din suflet ispita.

- Haida-hai ! Hai după mine ! făcu dânsul, pornind înainte fără să-l mai aștepte.

Ițic se ridică din groapă, se scutură de omăt și alergă după Ghioagă mai liniștit, ca și când zdruncinarea i-ar fi risipit grijile.

De-acum mergeau mai iute și înviorați, simțind amândoi c-au scăpat dintr-o primejdie. Căprarului i se dezlegă limba și se întinse la vorbă, încât Ițic de-abia biruia cu răspunsurile.

Povesteau însă numai de întâmplări voioase și petrecute demult, cu ani în urmă, lucruri mărunte ce se înșiră în viața oamenilor ca niște mărgele ieftine și lucioase pe un fir de ață de câlți. Se fereau înadins să se apropie de poarta războiului, parcă aici viața lor s-ar fi împotmolit într-un noroi cleios din care nu mai sunt în stare să se desfunde. Vorbeau cu glas tare spre a-și înăbuși gândurile ce nu încetau a clocoti în sufletul lor căutând mereu să le întunece mulțumirea. Din când în când căprarul râdea, dar atât de silit, că Ițic se întorcea spre dânsul speriat și începea să râdă și el tot atât de prefăcut.

Pădurea se rărea acuma, răsfirându-se în copaci singuratici, înfipți parcă ici-colo de vreo mână năzdrăvană. Amurgul cobora nesimțit, mohorând din ce în ce văzduhul și așternând o ceață cenușie peste albul zăpezii înghețate.

Tăcerea stăruitoare înfășură iar din ce în ce pe cei doi soldați. Iar nu se mai priveau și fețele lor iar se mohorau.

Mai povesteau ei, dar se pândeau ca doi vrăjmași ascunși.

Înserarea le îngreuia sufletele și le încuraja gândurile negre.

Ițic se uita deseori împrejur ca și când s-ar fi așteptat în fiece clipă să primească lovitura. Tocmai vorbăraia căprarului îi strecura în inimă o prevestire de moarte atât de sigură, că în clipa când ieșiră din pădure întrebă deodată:

- Ai ordin să mă omori, don' căprar ?
Ghioagă își curmă povestea, parcă i-ar fi retezat-o cu o ață subțire, și răspunse fără mirare:

- Eu ?

- De ce umbli să mă omori, Ionică ? urmă Ițic, acuma plângător ca un copil în fața unui judecător mânios.

Pe fruntea căprarului se ivi îndată o umbră grea. Întoarse capul, își îndreptă arma pe umăr și murmură foarte gros, ca dintr-o groapă:

- Ia taci !...

Pe urmă, peste câteva clipe, iarăși:

- Ia taci !...

Și apoi, aproape la fiecare pas, ostoitor, îngrozit parcă el însuși de glasul său:

- Ia taci !...

Ițic tăcu și puse ochii în pământ, urmând pe căprar cu spinarea încovoiată de povara grijilor. Capul, cu șapca pe ceafă, i se legăna în cadența pașilor. Creierii îl usturau de zigzagul gândurilor împotriva cărora nu găsea nici o apărare.

În suflet i se zvârcolea dorința de-a reîncepe vorba cu căprarul și-i părea rău că l-a întrerupt. Dar Ghioagă pășea acuma parcă mai abătut ca dânsul, oftând în răstimpuri.

Coborau de-a lungul unui șir de molifți care, ca o linie punctată, tăia în curmeziș coasta blândă adormită sub învelitoarea albă. Se fereau amândoi de amenințarea ce-i privea de pe muchea celuilalt deal, dușman. Întindeau pașii de la un copac până la altul. Zăpada înghețată scrâșnea sub bocancii lor atât de tare, încât, în tăcerea stăpânitoare de jur împrejur, întorceau mereu ochii spre frontul vrăjmaș, înfricoșați să nu li se audă mersul. O vale seacă, însemnată de câțiva brazi rari, șerpuia chiar sub poalele coastei dușmane, care se îngusta îndepărtându-se până ce se împreuna cu șirul de molifți.

Ițic Ștrul, moleșit de gânduri, își asculta și-și număra pașii și se uita tot mai curios împrejur, căznindu-se să recunoască locurile. Astfel se pomeni încetul cu încetul cuprins de un simțământ straniu de încredere. Vedea că se apropie mereu de liniile inamice și aceasta îi înfiripa puțină nădejde. ”Dacă mergi spre dușman, înseamnă că mergi în patrulare”, își amintea dânsul din bruma de teorie ce i-o băgase în cap la cazarmă în Fălticeni. Atunci poate că numai o frică neroadă i-a stârnit toate închipuirile ?... Gândul c-ar putea fi așa îi strâmba fața într-un zâmbet de fericire nemaisimțită niciodată.

Era mai liniștit și totuși își dădea seama în adâncul sufletului că liniștea caută doar să-i adoarmă presimțirea și să- l înșele. Pe când se legăna în speranțe de bine, simțea lămurit că zbuciumările dureroase îi fierb neîncetat în creieri și că nu-l mai chinuiesc numai pentru că peste ele s-a înțelenit o pojghiță subțire de nepăsare pe care se poate plimba în voie închipuirea de mulțumire. Groaza cea mare i se ghemuise într-un colț ascuns al sufletului, ca o fiară la pândă. O simțea cum clocește acolo, gata în fiece clipă să se năpustească. Și, cu toate acestea, o seninătate amețitoare îl ademenea. Își aducea aminte de-acasă și credea că, după isprava de-acuma, locotenentul trebuie să-i dea învoirea râvnită de-atâta vreme. I s-ar cuveni două săptămâni cel puțin, dac-ar fi pe dreptate, dar s-ar mulțumi și cu opt zile. Barem să-și mai vază nevasta și copilașii. Ce bucurie când va bate seara la ușa tinzii: ”Cine-i ?”... ”Hai, deschide, că-s eu, Ițic !” Începu să-și împartă zilele și chiar ceasurile ca să nu rămână nici o clipă neîntrebuințată bine. Întâia zi... a doua... a patra...

Dar încă de-ar avea și medalia ?... Ei, poate că se mai înmoaie și locotenentul acuma... La urma urmelor nu-i așa de hain nici locotenentul cel nou, numai să știi cum să-l iei.

Ajungeau în vale. Coasta dușmană era piezișă ca o râpă și atât de aproape, că închidea zarea ca un zid. Șirurile de copaci se împreunau într-o rămășiță de pădure de brazi bătrâni, cu crengile groase pe care zăpada dormea zgribulită.

Sosiră în pădurice. Căprarul se opri lângă tulpina unui brad foarte gros, cu coaja crestată și mâzgălită de rășină. O rădăcină, cârligată ca o laviță, se ridica din pământ peste stratul de zăpadă.

Ghioagă curăță omătul cu patul puștii și se așeză încet și obosit. Ițic se pironi în fața lui întrebător, cu o încredere veselă în ochi, suflând greu. Apoi, cum Ghioagă se încăpățână în tăcere, îi zise zâmbind:

- Am ajuns, don' căprar ?
Căprarul însă nu răspunse. Printre tulpinile copacilor se uita spre poziția vrăjmașă, măsurând parcă depărtarea din ochi.

După un răstimp, Ițic întrebă iar, tot zâmbitor:

- Mi se pare că suntem chiar în fața companiei noastre.

Acum căprarul întoarse repede privirea la dânsul și zise:

- Bine zici... Uite colo...

Și arătă cu mâna în zare, a lene. Ițic nu vedea nimic.

Coasta lină și netedă se întindea ca o coală de hârtie, dar se topea în ceața înserării. Rămase cu ochii pierduți, doritori, gândindu-se c-ar fi bine, la întoarcere, să nu mai ocolească, ci să meargă drept peste câmp, să ajungă mai repede la companie.

Tăcerea se coborî între dânșii iar ca un gard viu.

* * * 

Urmează Ițic Ștrul, dezertor (4)