08.12.2015

Catastrofa (4)

de Liviu Rebreanu

Urmare la Catastrofa (3)

VII

Se deșteptă asudat, obosit, uluit. Porni să-și facă slujba ca până acuma, cu sânge rece, dar i se păru că tovarășii lui, deși nu mai vorbeau nimic de războiul cel nou, îl urmăreau mereu cu ochii bănuitori. El însuși se simțea oarecum vinovat și de-abia mai îndrăznea să le înfrunte privirile. Se temea că i se citesc pe față gândurile care l-au torturat azinoapte.
Îl înfuriau acuma gândurile acelea, fiindcă îl urmăreau întruna și-i răscoleau liniștea care-i dăduse puterea doi ani de zile să-și facă datoria pretutindeni, care-l scăpase de toate grijile și dorințele.
„Îmi voi îndeplini datoria până la capăt !... Datoria !... Datoria !...” își repeta necăjit și stăruitor căutând să-și recâștige astfel echilibrul. Dar simțea cu mirare și spaimă că cuvântul acesta nu mai e în stare să-i potolească nici creierii, nici sufletul, că acuma îndată se ridică, mai otrăvitoare întrebarea: ”Care datorie ?” și că la aceasta nu mai găsește nici un răspuns mulțumitor.
S-a bucurat când, după amiazi, i s-a dat o însărcinare mai primejdioasă. Poate va avea norocul să-l izbească și pe el un glonte, să se sfârșească brusc toate gândurile și temerile.
Tot moartea e cel mai bun leac pentru orice durere. Niciodată nu intrase în luptă cu dorința, sau măcar cu gândul dea muri. Azi însă moartea i se părea o binefacere. De ce să se chinuiască, să tremure mereu că-l vor trimite și pe dânsul ”acolo” ? Dar moartea nu-l voia. Îi muriră aproape toți oamenii de la mitraliere, fu silit în cele din urmă să se așeze el la ochitor și, totuși, nici o fărâmă de oțel nu se apropia de dânsul.
Parcă înadins îl ocoleau gloanțele. Unde se ducea el, nu mai șuierau cu atâta înverșunare.
Zdruncinarea luptei însă tot îi mai mulcomi gândurile.
Dormi buștean, iar când se sculă, își zise triumfător:
- Dacă-ți faci datoria, nici dracul nu te atinge !
Se liniști într-adevăr. Doar că acuma aștepta cu nerăbdare comunicatele de război și că în comunicat se pomenea căutând întâi și întâi ”frontul românesc” și citind rândurile acelea veșnic cu o strângere de inimă.

VIII

Peste zece zile apoi veni un ordin urgent: regimentul se va învagona imediat și va fi transportat pe teatrul de război din Transilvania. David nu avusese vreme nici măcar să-și dea bine seama ce s-a întâmplat. S-a pomenit într-un vagon, împreună cu o mulțime de ofițeri, între care și Alexe Candale, care-l pironea mereu cu ochii întrebători, înfierbântați. Dar n-au putut schimba nici o vorbă până tocmai a doua zi, într-o stație mică, unde trenul poposea vreo două ceasuri.
Candale l-a întrebat repede, înăbușit:
- Ei, ce faci ? 
David așteptase întrebarea, care totuși îl ului cumplit.
Răspunse tot printr-o întrebare:
- Dar tu ?
- Eu voi trece la ai noștri îndată ce voi putea. În orice caz știu că n-am să trag nici un singur foc de pușcă... Mai bine să mă omoare ei pe mine, decât să lovesc eu pe vreunul dintr- înșii... Nu ? 
David nu răspunse. Nu-i veni în minte la repezeală nici un răspuns. De-abia pe urmă zise cu sfială, aproape tremurând de emoție:
- Dar datoria... Dar jurământul ? 
Candale n-avu vreme să spună nimic. Din fața lui se vedea însă un dispreț ciudat pentru vorbele lui David. Simțiră că ceilalți ofițeri îi priveau și că în privirile lor era o bănuială.
Trebui să se despartă.
Uruitul roatelor de oțel, zgomotul monoton al trenului în mișcare îi închideau ochii. Stătea nemișcat, aproape zgribulit, într-un colț, pe canapea, și mintea îi fierbea. În compartiment ofițerii nu-l mai luau în seamă, vorbeau, râdeau, fumau și doreau strivirea „valahilor”. Din toate sporovăielile David n-auzea decât „strivirea valahilor” și cuvintele acestea îl revoltau atât de mult, că-i trebuiau sforțări uriașe să se stăpânească, să nu izbucnească. „Ce mă mai necăjesc zadarnic ?” își zicea mereu, căutând să se potolească. „De ce ?... Datoria-i datorie.” Nu izbutea și-și mușca buzele și încerca iarăși vorbe mulcomitoare: „De ce adică mă prăpădesc cu firea ? De ce mă chinuiesc ? Eu sunt de vină că trebuie să mă duc «acolo » ?... Eu n-am vrut... Nu vreau... Mi-e groază... Dar trebuie să-mi fac datoria ! Trebuie, trebuie !” Se agăță de vorba aceasta și bombăni zăpăcit, torturat, ca un cântec de jale, fără de încetare, cine știe câte ceasuri:
- Trebuie ! Trebuie ! Trebuie !

* * * 

Urmează Catastrofa (5)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !