Catastrofa (5)

de Liviu Rebreanu

Urmare la Catastrofa (4)

IX

La Arad trupele fură debarcate și trimise într-un lagăr, afară din oraș, unde mai poposea un regiment, sosit cine știe din ce parte a Rusiei.

David nu mai avea stare. Cu cât se apropia de front, cu atât inima îi zvâcnea mai strânsă, cu atât în creieri i se îngrămădeau gânduri și vorbe care-l ardeau. Se plimba acum, cu capul în pământ, printre corturile ridicate în grabă, printre soldații obosiți care mâncau, cântau, înjurau.

Parcă în toată lumea aceasta numai el ar fi fost chinuit de teama frontului, de ziua de mâine, de întâlnirea cu ”ei”. Ceva îl mâna neîncetat undeva, oriunde, numai să nu-l podidească deodată un plâns cumplit, să se facă de batjocura oamenilor, el, care mersese veșnic cu fruntea sus, în cele mai furioase ploi de foc.

Rătăcind prin cuprinsul lagărului, se pomeni deodată în fața unui ofițer ras de mustăți, cu ochii mici, cu un nas subțire, cu bărbia ascuțită. Se opri fără să vrea. Fața aceasta parcă-i era cunoscută. Ofițerul trebuie să fi avut aceeași impresie, căci, după o clipă de ezitare, se repezi la David cu mâinile întinse, strigând cu o bucurie sinceră:

- David Pop !

- Întocmai, răspunse David strângându-i amândouă mâinile. Era mai să nu te recunosc, fără barbă și fără mustăți.

- Le-am sacrificat pe altarul patriei de frica lighioanelor, zise ofițerul luându-l de braț și apoi urmând cu mirare: Dar bine, dragă, tu, tu, ofițer ? Ce-ai pățit ?... Eu credeam că trândăvești la Năsăud și acuma faci parte din comisiunea care iese cu prapori și icoane să întâmpine pe dorobanții români... Ei, ce zici ?... În frumoasă încurcătură ne-au aruncat întâmplările acestea și pe noi, cei care suntem la datorie.

Era un prieten bun al lui David, avocat din Bistrița, Emil Oprișor. David îl știa ”șovinist turbat”, cum le zicea dânsul odinioară celor ce nu se astâmpărau. A fost chiar închis o lună în temnița de la Seghedin pentru că a îndemnat pe țăranii din Vărarea, care erau în proces cu sașii din Pinteneasa, să nu se dea bătuți și pentru că, în urma ațâțărilor lui, vărărenii au împușcat vreo câțiva boi de-a sașilor pe pământurile împricinate.

Veselia prietenului însă îl tulbura. Cum poate fi atât de vesel când pleacă ”acolo” ?... Sau poate că Oprișor s-a hotărât, știe ce va face ?... Nu se putu opri și-l întrebă îndată, scurt, cu mult înțeles și puțină răgușeală în glas:

- Tu ce zici? 

Aștepta răspunsul cu inima ghemuită.

Emil Oprișor răspunse însă fără șovăire, repede, cu o nepăsare uimitoare:

- Ce zic, dragul meu ?... Zic că trebuie să ne facem datoria. Iată !... Există oare altă posibilitate ? Eu nu văd. Doar s-o ștergi la dușman... (David tresări auzindu-l cu câtă răceală rostește cuvântul ”dușman”.) Alta însă nu se poate. Întâi fiindcă ai jurat și ești obligat să-ți ții jurământul. Eu nu admit trădarea nici subt pretext că o faci pentru țară sau pentru neam. Trădătorul e un ticălos, orișice motive l-ar îndemna la trădare. Mai ales că motivele totdeauna, înțelegi, totdeauna sunt interesate într-un fel sau altul și izvorâte din egoisme lașe. Pe urmă chiar presupunând că ai vrea să treci la dușman, întrebarea e: poți ? Eu cred că nu. Fii sigur că pe noi ne supraveghează mii de ochi. O mișcare suspectă, și te trezești cu glontele în spate sau, în cazul cel mai rău, cu ștreangul. Și apoi, la urma urmelor, dușmanu-i dușman. Dacă trage el în tine, tu să nu tragi ? 

David nu se putu stăpâni. Îl întrerupse cu atâta mirare în voce, încât Oprișor se zăpăci o clipă:

- Tu ?... Tu ?

- Dragul meu, reluă Oprișor cu o ușoară șovăire, înainte de toate să ne înțelegem că războiul e război, vasăzică ceva extrem de tragic, tot ce cunoaște lumea mai tragic. Ce poate fi mai cumplit decât să ucizi pe cineva care nu ți-a făcut niciodată vreun rău, pe un biet necunoscut din cine știe ce țară depărtată, care poate să fie cel mai cumsecade om de pe suprafața pământului ? Dar, de vreme ce războiul există, poți tu, simplu candidat la moarte eroică, vorba ceea, să mergi împotriva curentului, să te pui de-a curmezișul nebuniei generale ?... Slavă Domnului, mai român ca mine nu cred să fi fost mulți. Am suferit, știi bine, pentru sentimentele mele neprecupețite. Mi-ar fi drag și poate că sufletul meu dorește chiar izbânda dușmanului, dorește în adâncul său ca Ardealul să fie românesc, cum se cuvine, deși, să-ți spun sincer, nu prea cred. Totuși, în situația în care ne aflăm, noi nu putem decât să ne facem datoria până la moarte. De altfel eu, îți mărturisesc, aș prefera să cad de gloanțe românești, decât de rusești. Murind așa, voi avea impresia că mor, măcar în sens negativ, pentru triumful românilor.

- Ce lesne se găsesc toate argumentele ! murmură David îndurerat.

Tăcură amândoi câteva clipe fără să se privească. Simțeau amândoi că-i desparte un zid și că nu se vor putea înțelege.

Vorbiră pe urmă de altele, își schimbară impresiile celor doi ani de lupte, amănunte simple despre fluturarea aripilor morții. Vorbind, încercau amândoi să zâmbească, să pară veseli, dar nici unul nu izbutea. Inima lui David era cuprinsă de un frig mare, încât se minuna că nu-i dârdâie dinții.

Apoi se despărțiră ca doi străini. Își dădură mâna, își urară noroc, iar David îi zise la revedere pe nemțește, ca și când ar fi vorbit cu oricare din camarazii ceilalți, cei de care sufletul său nu era legat prin nici o fibră. Rămase pe loc și se uită lung în urma lui Oprișor, care mergea cu capul sus, legănându-și puțin corpul și tăind aerul cu o cravașă moale, foarte liniștit și nepăsător. Prisvindu-l, David se pomeni că- l invidiază.

“Iată un om fericit care știe ce are să facă !” se gândi dânsul, trecându-i prin creieri, ca o fulgerare năprasnică, toate frământările și chinurile care pe dânsul îl făceau să nu știe ce are de făcut.

Când Oprișor dispăru după corturi, David se întoarse mai abătut. Mâncă, se culcă și se zvârcoli toată noaptea. Gândindu-se la vorbele reci ale lui Oprișor, își aminti cuvintele lui Candale și mai ales privirea lui fierbinte, hotărâtă. Îl usturau creierii șovăind între amândoi. Dacă ei ar fi vorbit la fel, poate că s-ar fi hotărât și dânsul. Astfel însă vedea că argumentele tăioase ale lui Oprișor sunt tot atât de uluitoare ca și văpaia din ochii lui Candale, pe când sufletul lui nu e în stare decât să se revolte, să sufere și să geamă.

În cele din urmă nu mai putu. O oboseală mare îl doborî.

Adormi murmurând:

- Mâine !

Cu amânarea aceasta se mai potoli și zilele următoare.

Își dădu seama că toate planurile și hotărârile ar fi zadarnice.

Să vedem ce va aduce ziua de mâine ! Atunci când îi va vedea, atunci... Cine știe ? Împrejurările fac să se prăbușească hotărârile cele mai oțelite. Darmite nehotărârea și ezitările lui ? De ce să-și închipuiască cum că va face așa, când poate va trebui să facă altfel ?

X

Începu să se roage în fiecare seară, zgârcit în patul ce se nimerea să-l aibă, cu fața veșnic spre perete, în vreme ce camarazii lui jucau cărți, beau, fumau și urlau înjurături sclivisite.

Simțea o nevoie mare să se prostearnă, să se umilească, să ceară un ajutor supraomenesc. Numai Dumnezeu ar fi putut să-i mai dăruiască o mângâiere adevărată, un leac alinător.

În fiecare seară repeta cu deznădejde, fierbinte, ca un copil bătut de o mamă vitregă:

- Tatăl nostru care ești în ceruri...

Și adormea acum veșnic cu Dumnezeu pe buze.

* * * 

Urmează Catastrofa (6)