16.01.2016

Ițic Ștrul, dezertor (4)

de Liviu Rebreanu

Urmare la Ițic Ștrul, dezertor (3)

Apoi, într-un târziu, căprarul rosti cu glas moale:
- Ei, măi frate Ițic, până aici te-am adus eu... De-aici încolo poți să te duci și singur.
Soldatul tresări, parcă l-ar fi înțepat cu un ac. Se uită la căprar, zăpăcit, și de-abia peste câteva clipe bâlbâi:
- Da unde să mă duc, Ioane ?
- Dincolo...
Căprarul îi arătă din cap linia vrăjmașă și apoi își odihni asupra lui o privire caldă, care îndemnă pe Ițic să întrebe iar, mai nedumerit:
- Adică de ce să mă duc, Ioane ?
Pe Ghioagă însă întrebarea aceasta îl înfurie ca și când iar fi zgândărit în suflet o neliniște de-abia mulcomită. Privirea i se făcu rece și glasul amenințător:
- Ce mai îți bați gura degeaba ? Bucură-te și pornește, altminteri...
Ițic se agăță în neștire de cuvântul din urmă, ca de o funie mântuitoare, și-l repetă chinuit:
- Altminteri...
Și rosti atât de straniu cuvântul, încât căprarul se înmuie îndată, fără să-și dea seama de ce, și bolborosi ocrotitor:
- Altminteri...
Acuma Ițic Ștrul simți deslușit că groaza a izbucnit din ungherul ei și i s-a revărsat în toate tainițele sufletului ca o otravă fără leac. Știa că în câteva clipe îl va doborî și totuși nu se putu opri să nu mai încerce o amânare. Își răzemă arma de tulpina copacului, se așeză lângă căprar, îi apucă dreapta cu amândouă mâinile, și gura începu să-i torăie foarte repede, înfricoșat să nu scape prilejul de a-i spune tot, înainte de a fi prea târziu:
- Nu mă lăsa, don' căprar !... Cum să mă duc eu acolo, Ionică ?... Nu pot, Ionică ! Nu ți-i milă de mine ? ori măcar de nevastă-mea și de bieții copilași ! Acolo mă omoară dușmanii, Ionică ! Mă omoară... mă omoară !...
- Nu te omoară, de-asta să n-ai grijă, mormăi Ghioagă, întorcând capul ca să nu mai vază ochii în care spaima juca nebunește, că doar de aceea te-am adus până aici, aproape...
Nu vezi? Ridici mâinile-n sus și urci coasta încet. Nu te atinge nimeni dacă nu mergi cu gând rău.
Soldatul sări în picioare ca mușcat de șarpe. Aruncă priviri înflăcărate de o mânie bruscă, parcă numai acuma ar fi înțeles gândul căprarului.
- Apoi dacă-i așa, bine că știu, că nu mă mișc de-aici nici mort ! Lasă c-am priceput eu ispita, că nu-s prost... Vrei să mă faci dezertor, ai ? Mă mir că nu ți-i rușine, Ionică ! Încaltea de nu ne-am cunoaște de-acasă... Rău îți șade, Ionică, zău așa ! Adică ce ți-am greșit eu ție de umbli să-mi lași familia pe drumuri și să mă faci și pe mine să nu mă mai pot întoarce acasă niciodată ?... Ei, iaca eu nu vreau să fiu dezertor ! Nu vreau și nu vreau !
Căprarul îl ascultă liniștit și pe urmă îi zise tot blând și domol:
- N-oi fi vrând tu, dar de ce ți-e frică nu scapi !
- Minți ! strigă Ițic întărâtat de glasul moale al căprarului.
- Degeaba nu vrei tu, că tot dezertor ești, zise iar Ghioagă.
- De ce să fiu, dacă nu vreau să plec ? Eu nu-mi fac datoria ? Nu lupt eu ca orișicare?
- Așa-i, măi Ițic, dar eu n-am ce-ți face... Crede-mă, măi frate ! Ordin ! Auzi ? Ordin de la don' locotenent... Uite-acu tu nici nu mai ești în compania noastră. Raportul a plecat de azi-dimineață: Ițic Ștrul, dezertor...
Ițic ridică ochii în sus, deznădăjduit. Întrebarea ”de ce ?” îi sfâșia creierii, fiindcă nu găsea nici un răspuns mulțumitor.
Își dădea seama că e pierdut și știința aceasta îi stânjenea gândurile. Căuta în minte vorbe de răzvrătire sau măcar de apărare și nu mai afla decât o îngăimare nătângă, prostească:
- Nu vreau... Nu vreau...
- Ba să vrei, măi frate Ițic, îi zise căprarul aproape în șoaptă. Trebuie să vrei, că altfel nu se poate... M-am gândit și m-am frământat de ajuns toată calea până aici și vezi bine că nu se poate altfel...
- Ce-am greșit, Ionică, păcatele mele ? izbuti Ițic să se scâncească iar, mai toropit.
- Parcă eu pot să știu ?... Nu-s eu de vină, Ițic, vezi tu bine... Mie don' locotenent mi-a ordonat să...
Ghioagă își curmă vorba speriat de ochii soldatului, care se făcuseră mari, parc-ar fi vrut să-i sară din cap.
- Să mă omori ? stărui Ițic.
- Să te omor ! făcu stins căprarul. Și să te îngrop, să nu ți se mai afle nici o urmă... Acu vezi bine, măi Ițic, vezi bine că nu te mai poți întoarce înapoi... Vai de sufletele noastre !
Urmă o tăcere lungă. Ițic privea încremenit buzele căprarului, pe care-și citea osânda, iar Ghioagă stătea cu gâtul întins, cu ochii țintă la dânsul, ca și când ar fi așteptat un răspuns, care să-i ușureze inima. Frigul se înmuiase. Din cer cerneau, în legănări leneșe, fulgi ușori de zăpadă ca niște petece de hârtie.
Apoi deodată o trosnitură zgudui tăcerea, urmată de un șuierat ascuțit. Zgomotul parcă trezi din somn toată firea.
Un vânt subțire se porni îndată, răsucind în văzduh fulgii și dezmorțind crengile bradului sub care înlemniseră cei doi soldați. O cracă uriașă, ce se întindea deasupra lor ca o aripă grea, se clătină puțin, fără ca zăpada înghețată pe ea să se stârnească.
Ghioagă se urni greoi, își săltă arma pe umăr și șopti:
- De-acu eu mă duc... Mi se pare că ne-au zărit cei de dincolo și trag după noi... Rămâi cu Dumnezeu, Ițic !
Îi luă mâna asudată și i-o strânse ușor. Ițic Ștrul tresări ca deșteptat dintr-un vis urât și se agăță de mâna căprarului, murmurând:
- Nu vreau... nu vreau...
Glasul îi era scăldat într-o durere atât de mare, că Ghioagă, spre a-și ascunde mila, se răsti deodată la dânsul:
- Să nu mă amărăști, omule, că pe urmă-i mai rău !... Eu te învăț cum să scapi, și tu mă ții aici să m-apuce noaptea... Ia seama !
Își smulse mâna și se depărtă câțiva pași.
— Să nu te puie ceasul rău să te întorci înapoi, Ițic, că mă bagi și pe mine-n năpastă, iar tu tot nu scapi... Noapte bună!
Porni singur pe calea pe care au venit amândoi, cu capul în pământ, cu inima ca plumbul. Își făcu cruce de mai multe ori până să-și simtă sufletul ușurat. Atunci își zise, oftând adânc:
- Mulțumesc, Doamne, că m-ai îndreptat să mă feresc de păcat... L-aș fi avut pe suflet toată viața... Bietul Ițic !
Se uită înapoi fără să-și înceteze mersul. Ițic stătea în același loc, nemișcat, cu un braț întins ca o chemare mută.
Căprarul se micșora din ce în ce până-l înghiți întunericul care se îngroșa văzând cu ochii.
Un foc de pușcă izbucni iar. Ițic se cutremură și se întoarse spre coasta dușmană. Făcu un pas și se opri îngrozit, murmurând:
- Nu vreau...
În mintea lui era un vălmășag cumplit. Nici nu mai îndrăznea să încerce să aleagă vreun gând din miile de frânturi ce se zvârcoleau fără sfârșit. Sufletul însă îi era plin de o încăpățânare dârză, din care izvora neîncetat murmurul: ”Nu vreau...” Înălță ochii spre cer așteptând parcă de-acolo mântuirea.
Deasupra capului său înnegrea, nemișcată, craca uriașă, în stare să țină lesne orice povară. Și deodată toate gândurile lui se agățară de creanga ademenitoare. Întunericul creștea mereu îmbrăcând tot pământul în haină de doliu. În bezna grea Ițic se căzni mult până să-și petreacă curelele peste creanga neclintită și până să-și potrivească bine lațul pe gâtul lung, cu pielea roșie și presărată cu pistrui. Craca pârâi puțin peste zvârcolirile lui, iar vântul, din ce în ce mai furios, îl suci și-l învârti toată noaptea.
Dimineața sosi târziu, însoțită de împușcături tot mai dese.
Ninsoarea încetase. Soarele se ivi într-o spărtură de nouri, aprinzând mii de curcubee pe câmpurile înzăpezite.
Ițic atârna sub creanga nemișcată, ca un viteaz în poziție reglementară. Doar că în loc de capelă avea un strat de zăpadă proaspătă peste părul zbârlit și că bocancii erau despărțiți de pământ cu vreo două palme. Ochii lui umflați și ieșiți din orbite priveau și acuma speriați în zare spre tranșeele companiei.
Lumina albă însă îi săruta fața învinețită, ștergând urmele suferințelor și netezind cutele imputării.
În văzduh, peste capul lui Ițic Ștrul, războiul vâjâia mai furios, mai nesăturat, ca o uriașă pasăre de pradă.

Sfârșit

Găsești povestirea pe scurt a acestei nuvele pe lecturirecenzate.ro pagina NUVELE!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !