Catastrofa (6)

de Liviu Rebreanu

Urmare la Catastrofa (5)

XI

După câteva zile de așteptare înfrigurată, porniră. Se spunea că merg spre Făgăraș. Mai cu trenul, mai pe jos, în marșuri grele, grăbite, istovitoare.

A doua zi spre seară, trecură Oltul și poposiră într-un sat aproape pustiu, cu casele mici, posomorâte. Doar câteva femei și moșnegi se ascundeau prin dosul porților de nuiele, cei ce n-au putut sau n-au avut inimă să fugă. Îi zicea Porumbacu.

Se știa că o puternică coloană românească se îndreaptă într-acolo în mare grabă. Mâine în zorii zilei poate se va întâmpla ciocnirea. Mâine !... Trupele avură un repaos de câteva ore, ca mai pe urmă să poată începe mai odihnite să- și croiască șanțurile de apărare.

David era mort de oboseală, cum nu fusese niciodată. Se trânti într-o casă părăsită și adormi buștean. Nu-i trebui nici mâncare, nici băutură. Somnul singur mai putea să-i dea alinarea de care avea nevoie spre a nu fi silit să se gândească la nimic.

Când îl sculă ordonanța, era întuneric beznă. Se frecă la ochi, se întinse și-și pocni oasele. Miezul nopții. Somnul nu se îndura să-l părăsească. Nici nu auzi când soldatul îi spuse că i-a venit o scrisoare, se bucură însă ca o mireasă, văzând-o.

Se învioră dintr-o dată. Își aruncă ochii la scris, în lumina jigărită a unui opaiț. Era de la Elvira. O citi zâmbind mereu și cu ochii scăldați în lacrimi de înduioșare. Nevasta îi scria numai nimicuri, dar acelea i se păreau mai scumpe acuma ca toate comorile lumii. Îi spunea că Titi vorbește mereu de tata, că s-a făcut mare și cuminte, că se joacă numai de-a războiul. Îi spunea că e cam supărată fiindcă de-abia mai găsește lucrători, că toți bărbații s-au dus la război, arde-l-ar focul de război; că s-au scumpit toate de nu mai e de trăit. Și-i mai spunea că mai toți funcționarii au fugit la Cluj, iar unii chiar la Budapesta, încât au rămas numai românii, care însă trăiesc cu frica-n spate, căci cine știe ce-o fi dacă vor începe să se bată și pe-acolo și să tragă cu tunurile, să prăpădească tot ce le-a mai rămas bieților oameni...

“Aha, vasăzică e scrisă după...” — își zise David începând să citească a doua oară, oprindu-se acuma la fiece cuvânt, căutând printre rânduri ceea ce nu era în rânduri.

Îndoi frumos scrisoarea și o puse în buzunar, deasupra inimii; și parcă bucata de hârtie îi încălzea sufletul.

“De-ar ști ea, săraca, prin ce trec eu acuma”, se gândi apoi, pregătindu-se. “De-ar ști !” Porni mai liniștit din casă. Ieșind se lovi cu capul de pragul de sus. Începu să înjure, dar se întrerupse repede: “De bună seamă numai rău îmi prevestește... Doamne-ajută !” Sufla un vânt aspru, tomnatic, sub cerul cenușiu, fără stele. În toate casele se simțea o fierbere ca într-un mușuroi în care un poznaș a izbit cu piciorul: porunci, șoapte, țipete scurte, zăngănituri grele. Se urnea oastea. Căsuțele păreau niște mormane de groază în bezna nopții, iar pomii desfrunziți de-a binelea fâșiau, plângeau, se legănau în bătaia vântului.

Pe o muchie de deal, pleșuvă, la câteva sute de pași depărtare de sat, tranșeele erau croite. Acum aveau să le potrivească, să le adâncească, să le înțepenească. Lucrul începu fără zăbavă. Felinarele slabe licăreau ca niște semne fantastice în șanțurile întortocheate, în vreme ce sapele, hârlețele vâjâiau și loveau surd pământul adormit, care suferea nepăsător să fie crestat și scormonit.

Munca tăcută, aspră, asudată ținu până-n zorii zilei.

David, împotriva obiceiurilor sale, nici nu se sinchisea ce-i făceau oamenii. Ședea greoi pe un hat, cu coatele pe genunchi, sfredelind din ochi întunericul care îndolia toată împrejurimea. Dorul de-acasă i se furișa în inimă pe nesimțite.

Începu să-și amintească amănunte din viața lui tihnită de odinioară. Și fiecare amintire îi aprindea mai mult sufletul.

Viața aceea i se părea acuma atât de dulce, o râvnea cu atâta patimă, încât toată ființa și-o simțea îndurerată. Se plimba cu gândurile prin Năsăud, îmbrățișa pe toți oamenii care treceau podul Vicarului, zâmbea la dânșii cu o dragoste frățească. Chiar și ovreii, pe care nu-i putuse suferi niciodată, acuma îi apăreau drăguți, fiindcă erau de-acasă. Dar Elvira, cu surâsul ei supus, cu ochii ei calzi, îngăduitori, veșnic blândă, silitoare ! Dar Titi cu graiul lui drăgălaș, cu gingășiile lui fermecătoare !

Câte-o înjurătură ungurească îi întrerupe din când în când reveria, îi aduce aminte cât e de departe de dorurile ce-l frământă pe dânsul. Sau câte-un răbufnit de târnăcop, sinistru, parc-ar fi săpat la morminte.

Se mira cum nu și-a dat seama atâta vreme în ce vălmășag mohorât trăiește. Sânge, moarte, schije de obuze, sâsâit de gloanțe, trosnete, explozii, murdărie, sudoare... ce viață ! Și el a trăit-o doi ani încheiați fără să se gândească o clipă la viața cealaltă, cea adevărată, fără s-o dorească măcar !

Și apoi în clipele următoare îi părea rău că nu i-a fost dat să rămână până la sfârșit așa cum începuse. Nepăsarea, răceala, nesimțirea aceea erau atât de mulțumitoare ! Cum și de unde le-a luat ? Și mai ales cum și de ce le-a pierdut ? Nici acuma nu-și dădea bine seama, sau nu voia. O vorbă ca oricare alta, fără să se fi silit barem a-i pătrunde înțelesul bine, a fost în stare să-l facă să uite tot și toate doi ani de zile. Și acuma o simțire nedeslușită, trezită în sufletul lui deodată, nechemată, oropsită chiar și împotriva căreia s-a zbătut din răsputeri, îi tulbură sufletul, îi chinuiește și în același timp îi îndulcește viața. Zadarnic se mai trudește să aleagă, să hotărască. Acuma degeaba ar încerca să mai repete cuvântul “datorie”. Simte că a devenit o vorbă goală, fără puterea de a-l mai supune orbește, dar totuși destul de puternică încă pentru a-l împiedica să i se împotrivească. Sufletul lui înfierbântat, torturat de-o dragoste fără margini, nu găsește în mintea lui un sprijin de ajuns de solid care să-i dezlege mâinile și să-i împace temerile.

Zorile coborau din cer gingașe, mântuind lumea de încălecarea întunericului. Încetul cu încetul împrejurimile se dezveliră. O geană de soare se ivi de după un deal îndepărtat, poleind ușor pământurile îmbrumate.

David nu se mai sătura privind acuma locurile acestea.

Parcă în viața lui n-ar fi văzut o priveliște mai frumoasă.

Poate numai hotarele Năsăudului, cu pământurile lui, cu porumbiștile, livezile și zăvoiul lui l-ar fi bucurat într-atâta.

Toate-i păreau ca-n povești și-i erau atât de dragi, încât îi venea să le îmbrățișeze. Coasta gălbuie ce se cobora lin până înspre un sat necăjit, ascuns pe malurile unei gârle, șoseaua ce se ținea mereu de pulpana gârlei, și pădurea mohorâtă ce urca repede dincolo cât vedeai cu ochii.

“De ce m-oi fi bucurând așa ca un nerod ?” își zise mirându- se singur. “Parcă n-aș mai fi văzut destule râpe și sate și...” Dar apoi îndată se răzgândi: “Iată-mă iar în Ardeal” și, gândindu-se, simțea cum i se umflă inima și mai tare, cum priveliștea se înfrumusețează parcă și mai mult.

În clipa când soarele de-abia răsărit se ascunse iarăși în pânzișul posomorât de nori ce închidea văzduhul, din spate porni brusc un bubuit înăbușit, greu, urmat de un vâjâit care se îndepărta cu iuțeala fulgerului. David tresări, speriat.

“Uite cum îmi bate inima !” își zise zâmbind. “Parc-ar fi primul bubuit de tun, acum doi ani... E de-al nostru !” adăugă apoi căutând să ghicească direcția obuzului.

Dar nu văzu nimic și se necăji puțin.

Bubuiturile se întețiră apoi, topindu-se într-o uruială profundă și amenințătoare. La bubuiturile pe care dânsul le cunoștea bine după sunet, răspunseră curând altele, surde, scurte, răgușite.

“Au început și de-acolo...” La dreapta și la stânga, de departe, auziră mai pe urmă focuri dese de pușcă și ticăitul mitralierelor. Îl dureau ochii uitându-se, cercetând, doar-doar va descoperi ceva. Dar zgomotul continuă ceasuri întregi, când mai viu, când mai domolit, fără să vază nimic.

- Unde-s ? Unde-s ? murmură David mereu cu inima strânsă și cu broboane de sudori fierbinți pe frunte.

De-abia spre amiazi zări dincolo de satul din vale un uriaș vierme verzui târându-se pe șosea, deasupra căruia se îngrămădi îndată o ploaie de nourași albi, albi și șrapnele.

Aceasta însă n-a ținut mai mult de două-trei minute.

Viermele dispăru grabnic în pădure.

- Sunt ei ! șopti David încremenit. De-acu începe...

Văzu apoi obuzele dese răbufnind printre copaci în locul unde coloana a intrat în desiș. Pe urmă tunurile tăcură puțin.

În sfârșit, când prin pădure s-au zărit oameni și căruțe, focul a reînceput și nici n-a mai încetat până seara târziu. În fața tranșeelor lui sau măcar prin apropiere nu se arătase însă nimic. Mitraliera lui nici nu deschisese gura toată ziua.

Soldații ședeau pitiți în șanțuri, spuneau glume grosolane, numărau bubuiturile și păduchii, sau scriau acasă cărți poștale, pe genunchi, gânditori. Apoi, cu cât întunericul se îngroșă, cu atât zgomotele luptei se potoliră, până ce nu se mai auziră decât focuri de armă singuratice, speriate, ca ultimele spasmuri ale unui muribund.

O curiozitate arzătoare îl rodea pe David acuma: “Ce s-o fi întâmplat ? Unde s-au bătut ? S-a sfârșit oare ? Și... care au biruit ?” Îi tremura inima.

XII

Într-o casă de câmp, din dosul frontului, se improvizase o popotă unde ofițerii veneau pe rând de pe linie, mâncau la repezeală și se întorceau în tranșee.

David se așezase la o masă, alături de un căpitan necunoscut.

Mâncau amândoi fără să schimbe o vorbă.

Dar David nu se putu stăpâni, până nu întrebă, cu ochii mari, aprinși:

- Unde s-au luptat ?

- La flancuri, camarade... I-am respins sângeros.

David tresări. Totuși mai întrebă:

- D-ta ai fost în foc ?

- Firește... Batalionul meu a susținut presiunea cea mai mare... Grea luptă, dragul meu. Până la baionetă... Am avut și noi pierderi serioase, dar dușmanul a fost zdrobit de tot.

Numai de bietul Oprișor îmi pare rău.

David se repezi ca un nebun la căpitan:

- Emil Oprișor e în batalionul d-tale ?... Ce-i cu el ?... Ce-a făcut ?

- A căzut în mâna inamicului împreună cu două plutoane. Era flancgardă. A fost înconjurat brusc și n-a avut încotro, a trebuit să se predea... Mare pierdere, spun drept. Mai bine pierdeam o companie întreagă decât să-l fi pierdut pe dânsul. Ofițer excelent, veșnic vesel, îndrăzneț, inteligent... Păcat de el !

Căpitanul plecă îndată cu șapca pe ceafă, cu o țigară de foi între dinți, bombănind mulțumit și sătul.

David rămase zăpăcit. Pățania lui Oprișor îl puse pe gânduri.

“Uite omul cu noroc. Aici e regretat, dincolo trebuie să fie felicitat. Ce nu face soarta când vrea !...” Îl invidia, parc-ar fi câștigat la loterie.

Tocmai când se sculă să plece, intră un locotenent care, recunoscându-l, îl apostrofă:

- Știi... Candale a murit.

- Nu se poate !

- A murit. Un glonte i-a găurit fruntea. Moarte instantanee. Dar s-a luptat admirabil. Îmbărbăta soldații, glumea, n-avea astâmpăr, în sfârșit superb... Tot regimentul îl regretă. Și mai cu seamă ofițerii care își reproșează pentru că îl bănuiseră că nu va lupta împotriva românilor. Ce vrei ? Probabil că tot așa ești bănuit și d-ta. Situația d-voastră e foarte delicată, evident, o înțelegem cu toții, de aceea și bănuielile sunt oarecum îndreptățite, nu ? 

David ieși repede fără să răspundă ceva. Era furios și revoltat, și mergând pe șosea, înspre poziția lui, dădea din mâini și bombănea ca un apucat.

Nedreptatea soartei îl scosese din fire.

- Vasăzică, Oprișor vrea și e hotărât să lupte, dar scapă teafăr și e privit bine aici, precum va fi bine primit dincolo. În schimb Candale, care și-ar fi tăiat mai bine mâna decât să tragă un singur foc, moare de glontele frățesc... Bine, dar nedreptatea aceasta e îngrozitoare. E înspăimântătoare ! Atunci, ce mă fac eu ?... Ce mi-e scris mie ?

* * * 

Urmează Catastrofa (7)