-
Noapte bună, amice, eu m-am culcat, tu ce faci ? întrebai eu pe tovarăşul meu,
despre a cărui existenţă numai urechile îmi mai puteau da oarecare lămuriri.
- Da
ne mulţumim cu ce-a fi, numai să fie: şi, până una-alta, ia să cinstim câte-un
pahar de rachiu, zisei eu, scoţând din boccea şipul cu rachiu. Rachiul şi
tutunul sunt, în munte şi pe la ciobani mai cu seamă, cele două lucruri
înaintea cărora uşile se deschid şi mesele se întind. Astfel,
mă îngrijisem să am întotdeauna cu mine rachiu şi tutun. Paharul merse
împrejur, începând cu baciul cel bătrân şi sfârşind cu tovarăşul meu.
Lumea
de sub picioarele mele se frigea sub miezul înflăcărat al zilelor de iulie, mie
însă, pe Hălăuca, îmi clănţăneau dinţii ca în decembrie. În zadar mă înfăşurasem
în mantaua mea largă, în zadar trăsesem peste urechi marginile largi ale
pălăriei mele; vântul subţire străbătea pretutindeni şi junghiurile frigului
începuseră a mă cerca pe la subţiori.
În
zori, a doua zi, eram gata de drum. Aşadar, aproape din picioare, făcurăm
cinste unui borş no. 2, dres cu lapte acru şi însoţit de obişnuita şi zdravăna
mămăligă. De astă dată însă carnea din borş era cam crudă, ceea ce totuşi nu ne
împiedica de a o lua drept fiartă... Ospătarăm şi, luându-ne rămas bun de la
părintele Ionică, ne îndreptarăm către înălţimile semeţe ale Hălăucei.