de Calistrat Hogaș
din volumul ”Pe drumuri de munte” - ”Amintiri dintr-o călătorie”
Urmare la Hălăuca (1)
Cât despre tovarăşul meu, el se făcuse mic cât un ghem şi, zgribulindu-se, avea aerul că vrea să se ascundă sub cozorocul chipiului său... Bietul meu tovarăş ! El niciodată nu şi-a putut da seama ce căuta pe Hălăuca; eu însă, cu toată străşnicia împrejurărilor, făceam haz în vreme ce el bombănea mereu şi mergea iute înaintea mea.
- Ce
dracu, zise el, la un moment dat, oprindu-se şi întorcându-se iute către mine,
ce dracu ! n-o să mai ajungem nicăieri la vreun adăpost, la vreo stână undeva ?
Am înţepenit de frig.
Şi
dinţii îi clănţăneau în gură, iar nasul lui cel mare i se învineţise într-un
chip îngrozitor.
-
Pentru D-zeu sau pentru dracu, te priveşte, scumpul meu; ai însă aerul de a
crede că eu sunt părtaş la toate năzdrăvăniile Ziditorului acestei lumi. Nu
cumva crezi că s-a sfătuit poate cu mine când a ridicat de pe pământ această
nemăsurată scară la cer ? Ş-apoi, cine te-a pus şi pe tine să-ţi vâri gingaşa ta
persoană sub acest chipiu şi sub această venghercă soldăţească ? N-ai ştiut, se
vede, că bătrânul Crivăţ nu e învăţat să facă la cocardă (1) şi să steie smirna
înaintea unui galon de fir. Cred, cu toate acestea, că o să ajungem undeva, dar
pe înserate; se poate chiar să n-avem acest noroc; atunci aş fi de părere să
coborâm în cea mai apropiată vale unde să găsim, cel puţin, cu ce înjgheba un
foc, spre a ne apăra pielea împotriva acestor îngheţate sărutări ale vântului.
- Se
vede că d-ta eşti alcătuit numai din piele; pe mine însă m-a înzestrat D-zeu şi
cu stomac.
-
Felicitările mele, scumpul meu, pentru acest dar preţios, de care trebuie să
fii foarte mândru, mai ales în timpul de faţă. Află însă că nu se vorbeşte de
foame acolo unde n-ai ce mânca; nu pierde totuşi nădejdea... Bunul D-zeu al
părinţilor tăi a umplut cu apă limpede şi rece vinele munţilor săi şi a semănat
cu îmbelşugare tot soiul de ciuperci în calea drumeţului flămând... Ce păcat că
jirul nu e copt; jirul... O ! jirul !...
- Te
rog, zise el întrerupându-mă, n-am chef şi nici nu mă simt în stare să ascult,
la vremea asta şi pe vârful Hălăucei, apologia jirului; păstreaz-o pentru
dumneata sau măcar pentru vremuri mai bune.
- Îmi
pare rău, scumpa mea scrumbie cugetătoare, că tocmai la jir te-ai supărat, deşi
sunt încredinţat că de-ai scurma în străvechea ta genealogie, ai găsi neapărat
şi vreun mistreţ printre iluştrii tăi strămoşi; mai mult încă, s-ar putea prea
uşor...
- Mă
rog, zise tovarăşul meu tăindu-mi vorba, auzit-ai vreodată de moara lui Tudoran
cea pustie ?
- Nu;
dar ce e cu moara lui Tudoran cea pustie ?
- Şi
de bătea, de nu bătea vânt, ea tot se învârtea.
-
Foarte bine! Iată o moară plină de înţelepciune şi de mare folos pentru
netrebnici ca tine; căci de când moara aceasta se învârteşte, bag de seamă că
dinţii nu-ţi mai clănţănesc, ba mi se pare că chiar nasul tău şi-a mai venit în
fire şi, deocamdată, n-ar mai putea îndeplini cu cinste însărcinarea de ciuhă
pentru speriat vrăbiile în vreo ţarină de mălai...
Şi
gura ţinea de vorbă pe stomac, care-şi uita de foame. Soarele călca acum pe
hotarele dintre amurgul nostru şi zorile altor lumi; iar lumina razelor lui nu
mai poleia decât cele mai înalte piscuri ale munţilor, care se desfăşurau sub
picioarele noastre. Pe stânga, Ceahlăul, cu nenumăratele sale turnuri de
stânci, săpate pe adâncul cerului, se înălţa în aer ca un fantastic castel de
aur zidit de mâna fermecată a vreunui vrăjitor din poveşti. Vântul nu mai sufla
şi glasul răguşit al ierburilor aspre şi sălbatice amuţise; o solemnă tăcere
domnea în cer şi pe pământ; numai zgomotul surd al paşilor noştri tulbura în
cadenţă această tăcere. S-ar fi zis că noi singuri mai respiram în mijlocul
acestei lumi răsărite ca prin minune sub puternicul fiat al lui D-zeu; şi cât
pe ce să lunec pe povârnişul unei melancolice fantezii; dar nu era vreme, căci
grija vieţii reale mi se impunea fără voie şi, oricât de răbdător ar fi cineva
la asprimile unei călătorii de felul acesta, vine totuşi vremea când trebuie să
te supui poruncilor nevoii. Trebuia deci să mă supun şi eu. Îmi era frig şi
foame... iată pentru ce-mi întorsesem mintea de la tot ce mă înconjura şi
căutam cu ochiul şi cu urechea să străbat adâncimile văilor, spre a deosebi o
formă sau un sunet care să vădească fiinţa omului în această singurătate.
Noaptea inundase văile, şi amurgul, creştetele munţilor. Mergeam grăbiţi şi
fără ţintă sub pintenul ascuţit al foamei şi al frigului, şi grăbiţi - după cum
eram - nu prinserăm de veste decât într-un târziu că poteca de sub picioarele
noastre dispăruse şi că o moale saltea de muşchi o înlocuise: rătăcisem !
Această convingere îmi trecu prin inimă ca un fier aprins; bietul meu tovarăş
pierduse şi putinţa de a cugeta; eu, cel puţin, eram deprins cu asprimile
vieţii rătăcitoare; el însă pentru întâia oară le încerca.
(1) a face la cocardă = pedeapsă în vechea armată
* * *
________(1) a face la cocardă = pedeapsă în vechea armată
