de Calistrat Hogaș
din volumul ”Pe drumuri de munte” - ”Amintiri dintr-o călătorie”
Urmare la ”Spre Pipirig”
 |
| Hălăuca |
Greul
călătoriei noastre începea de aici; lăsasem acum calea cea mare şi bătută şi ne
îndrumam pe o reţea încâlcită de poteci înguste şi fără număr, tăiete de paşii
muntenilor pe coamele şi coastele ierboase ale Hălăucei. Dimineaţa era
măreaţă... geana de foc a unui soare curat începuse a se aprinde după piscurile
înalte ale munţilor râpoşi din stânga Ozanei; neguri fumegânde pluteau în
văzduhul adânc al văilor, iar din lumina, cu care răsăritul începuse a inunda
nemărginirile, cel mult dacă mai ajungeau până la noi câteva raze strălucite.
Mergeam tăcuţi şi cu noi tăcea întreaga fire. Nici un murmur de pârâu, nici un
ciripit de pasăre, nici o şoaptă de vânt, nici un clătinat de frunze nu tulbura
liniştea adâncă a pădurilor ce străbăteam. Fagii înalţi cu trunchiuri albe şi
cu crestele lor stufoase, neclintiţi şi rari, treceau pe lângă noi. Prin
păturile groase ale generaţiunilor de foi îngrămădite de vremuri unele peste
altele, cel mult dacă, pe ici-colea, îşi mai ridica sfios capul câte un fir de
iarbă roşiatică şi sălbatică sau câte o floare spărioasă rătăcită în
singurătatea fermecată a pădurilor... Nicăieri poate, mai mult decât aici, nu e
dat cuiva să vadă aievea hotarele dintre viaţă şi moarte...
Tăcuţi,
aşadar, suiam cu paşi rari către cele de pe urmă înălţimi ale Hălăucei. Nu ştiu
pentru ce muntele acesta se numeşte astfel; ştiu însă că e destul să zici
"Hălăuca" spre a-ţi trece prin minte ceva deşirat şi colosal. Soarele
se înălţase de o suliţă peste cele mai înalte vârfuri ale munţilor dintre
răsărit şi miazăzi şi, împreună cu el, ieşisem şi noi din regiunea pădurilor,
care îmbracă cele dintâi trepte ale Hălăucei. Şi dacă corăbierii, părăsind
ţărmurile, au dreptul să spună că au ieşit la largul mării, tot cu acelaşi
drept am fi putut zice şi noi că ieşisem la largul Hălăucei; cel puţin aceasta
e simţirea ce ţi-o deşteaptă pleşuva ei privelişte, nemărginita ei întindere
verde şi nenumăratele ei valuri de coline.
Nu mai
ştiu cărui jidov i s-a arătat, oarecând, o scară în vis, rezemată cu un capăt
de ceruri şi cu altul de pământ, şi pe care îngerii Domnului se suiau şi se
coborau... mie însă, fără să fiu înger, îmi fu dat să urc spre ceruri o scară
aievea... Căci ce altă se poate socoti Hălăuca, dacă nu o nemăsurată scară
aruncată de însuşi Dumnezeu între cer şi pământ ?
N-aş
putea, în adevăr, spune cu câte picioare eram deasupra nourilor; dar, de-aş fi
întins mâna, aş fi prins stelele ! şi cu toate acestea Hălăuca se uita la mine
tot de sus în jos. Eram de mult în împărăţia muşchiului şi colinele, ce mai aveam
încă de urcat, se cufundau în o geană de verdeaţă şi azur pe adâncul cerurilor.
Dincolo de această geană a ochiului lui Dumnezeu, închipuirea mea nu mai găsea
nici un punct de reazem; necunoscutul mă sorbea în imensitatea sa; poate că
paşii mei îndrăzneţi călcau acum pe răscrucile pământului şi, prin o
halucinaţie acustică, îmi părea că-i aud scârţâitul greoi pe osia sa. O cascadă
de aer subţire şi rece se revărsa de pe cele din urmă înălţimi apusene ale
Hălăucei şi se arunca în adâncurile depărtate ale văilor din răsărit.
Urma
vântului tăia brazde adânci şi mişcătoare în iarba rară şi sălbatică ce
acoperea întinderea pustie a colinelor; un glas sec, răguşit şi nemărginit îmi
înfiora auzul în răstimpuri... Veneam din regiunile fericite ale frumoaselor noastre
văi, unde, la fiece pas, şoapta pădurilor şi susurul apelor îmi mângâiase
auzul; mă răsfăţasem atâta în flori şi în lumină, şi sufletul meu se îmbătase
de atâtea visuri sub înaltele umbre ale pădurilor!... şi cu toate acestea
călătorul nu-şi poate stăpâni sufletul de a fi cuprins, câteodată, de farmecul
contrastului... De câte ori, şi mai cu seamă eu, într-o câmpie înflorită sau pe
malul unui pârâu cu murmur dulce, nu m-am simţit expatriat ? şi iarăşi, de câte
ori pustiul din suflet nu găseşte un bun prieten în pustiul din natură ! şi
sufletul meu era pustiu, şi inima mea era obosită...
Te
salut, bătrână Hălăucă ! Glasul de pieire al vântului tău de gheaţă, fâşâitul
sec şi aspru al sălbaticelor tale ierburi, nemărginitul deşert al friguroaselor
tale înălţimi tălmăceau atât de bine lumea sufletului meu !... Te salut, te
salut, bătrână Hălăucă ! "Cine ştie, cugetam eu, oprindu-mă şi îmbrăţişând
cu privirea deşertul spaţiu; cine ştie dacă bătrânul meu picior va mai călca
vreodată în această împărăţie înaltă a vulturilor şi a frigului etern ! Cine
ştie dacă îmi va mai fi dat să însufleţesc cu gândul şi cu simţirea mea aceste
lăcaşuri ale morţii !!..." Şi... cine ştie dacă o lacrimă n-a curs din
ochii mei atunci!
Temperatura capului
meu însă e schimbătoare de tot. "Cine ştie, cugetai eu zâmbind, dacă mie
nu-mi lipseşte o doagă ! A te sui, în adevăr, deasupra nourilor şi a nu te
alege, mai la urmă, decât cu un zâmbet de milă din partea capetelor rotunde,
pentru toate aceste prostii adunate cu primejdie în regiunile seninului etern;
a te entuziasma înaintea unei flori răsărite pe margini de prăpăstii, a rămânea
petrificat sub farmecul melodiilor văzduhului şi a codrilor frământaţi de
vânturi; a plânge cu roua care cade din ceruri şi a intona imnuri dumnezeieşti
cu pâraiele care murmură - toate acestea sunt, desigur, lucruri de mare preţ.
Nu e însă mai puţin adevărat că se găsesc şi destule frânghii de legat pe oamenii de soiul meu; fără îndoială că
mie-mi lipsesc câteva doage", mă gândii eu, convins în cele din urmă.
