de Calistrat Hogaș
din volumul ”Pe drumuri de munte” - ”Amintiri dintr-o călătorie”
Urmare la Hălăuca (3)
Rachiul şi tutunul sunt, în munte şi pe la ciobani mai cu seamă, cele două lucruri înaintea cărora uşile se deschid şi mesele se întind. Astfel, mă îngrijisem să am întotdeauna cu mine rachiu şi tutun. Paharul merse împrejur, începând cu baciul cel bătrân şi sfârşind cu tovarăşul meu.
Peste
jumătate de ceas, masa fu gata. Doi din ciobanii cei mai tineri întinseră jos,
în stână, nişte foi late de brustur; iar de jur împrejur aşternuse piei de
oaie, cojoace şi sarici. O mare mămăligă oacheşă, ieşită din tiparul fierbinte
al unui ceaun, se răsfăţa fără pudoare sub ochii noştri, şi toate produsele
laptelui, sub toate formele, se înşiraseră cerc împrejurul ei.
Tot
timpul cât se pregătise masa, tovarăşul meu stătuse dinaintea focului şi-şi
prăjise pe toate feţele cele două picioare lungi ale sale; apoi, aşezându-le
într-un unghi deschis, îşi rezemase coatele pe genunchi şi nu înfăţişa căldurii
focului decât palmele sale late cu degetele răsfirate; iar în intervalul dintre
ele şi pe acelaşi plan, îşi vârâse mica lui figură... numai nasul lui colosal
şi roş înainta, în formă de virgulă uriaşă, afară din planul neted al palmelor.
Sta nemişcat, cu ochii ţintă în flăcările focului.
- Hei,
prietene! strigai eu, ia mai lasă cea gura sobei şi vino să mâncăm; o să ai
după aceea destulă vreme să urmăreşti în limbile de pară ale focului chipurile
fantastice de zmei şi de balauri.
Fără
să zică ceva, se sculă, se întinse de-i pârâiră toate încheieturile şi veni de
se aşeză la masă.
Cina
fu scurtă, frugală şi tăcută.
-
Acuma, bătrânul meu visător, îmi zise el, aprinzându-şi o ţigară şi
răsturnându-se molatic pe una din pieile miţoase de oaie, acuma îmi poţi
înveseli izihia (1) cu vreo întraiurare din lumea cealaltă; am destulă vreme ca să
te ascult.
- Nu
cred, scumpul meu, să ai vreme tocmai îndeajuns, deoarece sunt încredinţat că,
peste puţin, ai să te zvârcoleşti ca în focul nestins al iadului sub
muşcăturile însetate ale unui întreg popor de checheriţe, ce trebuie să fi
mişunând prin pădurea deasă de miţe ale blănilor de oi moarte, pe care te-ai
tologit aşa de molatic !
N-apucasem
să sfârşesc bine vorba, şi tovarăşul meu sări ars de pe blănile pe care stătea
lungit.
- Dar
atunci, zise el, scuturându-se parcă de checheriţe, unde o să dormim ? Îmi vine
să cred că d-ta nu te îngrijeşti de nimica şi că iei în glumă toate lucrurile,
oricât de serioase ar fi ele.
- Eşti
de o rară pătrundere, tânărul şi frumosul meu Alexis, zisei eu, neurnindu-mă de
cum stăteam lungit pe una din sarici. Astfel te încredinţez că, de ne-am afla
în vremurile mai de demult, m-aş lăsa bucuros în voia gusturilor mele idilice,
şi o noapte întreagă aş boldi ochii la stele; şi aceasta cu atât mai mult, cu
cât aici nu ne aflăm tocmai în împărăţia somnului; dar aşa !... Totuşi, dacă te
gândeşti cu tot dinadinsul la somn, apoi vom căuta vreun cotlon afară. Avem la
îndemână atâta muşchi, încât ai putea să-ţi înjghebezi din el perne şi saltele
mai moi decât ale regelui Solomon; te asigur însă că, cel puţin noaptea
aceasta, regina din Saba nu te va vizita.
Mă
sculai şi rugai pe baciul cel bătrân să ne găsească vreun loc potrivit pentru
noapte. Baciul însă, om cu socoteală, ne îndemna să rămânem în stână,
trăgându-ne luarea-aminte asupra frigului de afară şi chiar asupra lupilor ce
rătăceau câteodată prin părţile locului. Toate stăruinţele lui însă rămaseră
zadarnice; checheriţele ni se păreau mai de temut decât lupii şi decât gerul.
Ne duse deci depărtare ca la o sută de paşi, la o veche şandrama din care nu
mai rămăsese decât vreo patru scânduri deasupra şi vreo două sau trei pe
lături. Aici fusese stâna altădată; de un timp însă se mutase devale, mai la
adăpost.
Cât
ţinu lumina unui chibrit, cercetarăm locuinţa noastră de noapte. Când rămaserăm
prin întuneric şi după ce, mai cu seamă, baciul ne dori noapte bună şi se
depărtă, începui a mă gândi cu tot dinadinsul la ce ni se putea întâmpla peste
noapte. Gerul ca gerul, dar lupii baciului mă cam nelinişteau. Cât despre
tovarăşul meu nu-l vedeam şi, prin urmare, nici nu ştiam ce face; sunt sigur
însă că şi pe dânsul îl frământau cam tot aceleaşi gânduri.
Niciodată,
în tot cursul acestui drum, nu-mi aduc aminte să fi fost mai îngrijit decât
atunci. Vântul de gheaţă, ce ne însoţise de-a stânga mai toată ziua, începuse
din nou cu o furie îndoită şi, tăindu-se în scândurile rare ale şandramalei
noastre, gemea, în răstimpuri, a lugubru şi a pustiu; nemărginita singurătate
de pe treptele înalte ale văzduhului sporea şi mai mult fiorii de groază, cu
care străşnicia stării noastre de faţă ne umpluse inimile; şi, deşi în regiunea
stelelor, noaptea era totuşi aşa de oarbă, încât la doi paşi formele lucrurilor
dispăreau.
Mă
hotărâi să mă culc. Îmi aşezai bocceaua într-un colţ al şandramalei, îndesai
pălăria pe cap, legându-i cu o batistă marginile peste urechi, mă înfăşurai
strâns în mantaua mea lungă şi largă, pusei capul pe boccea şi iată-mă în una
din cele mai bune condiţiuni spre a păşi spre lumea visurilor.
(1) izihia = odihna (lb.greacă)
* * *
________(1) izihia = odihna (lb.greacă)
