CĂNUȚĂ, OM SUCIT (3)

de Ion Luca Caragiale

Urmare la Cănuță, om sucit (2)

Cănuță, om sucit (3)

Mijea de ziuă când, rupt de oboseala trupului și mai ales de a sufletului, înghețat de atâta umblet pe frig, bătea în geam la cocioaba bunică-sii, în fundul unei mahalale de la marginea orașului. Baba se deșteptase, își aprinsese candela la icoane și se-nchina.

- Cine e ?

- Eu, bunico.

I-a deschis.

- Ei ! ce cauți tu până-n ziuă ?

- Am fugit de la jupânul.

- De ce ? a-ntrebat bunica încruntată de cine știe ce urât gând i-o fi fulgerat prin mintea ei veche.

CĂNUȚĂ, OM SUCIT (2)

de Ion Luca Caragiale

Urmare la Cănuță, om sucit (1)

Cănuță, om sucit (2)

L-a dat pe Cănuță la un băcan. A slujit băiatul cât a slujit, când mai bine, când mai rău. Într-o seară, băcanul a încărcat un coș mare cu fel de fel de mezeluri și cu vreo douăzeci de sticle de vin, să le trimeață la un mușteriu. Afară era un polei grozav. Cănuță s-a aplecat și d-abia a putut ridica greutatea pe loc limpede în prăvălie.

- N-o să aluneci cu el, mă ? a-ntrebat jupânul.

- De ! jupâne; știu eu ?

- O să-l poți duce ?

- E greu...

- Haide ! s-a răstit jupânul. Dar să dormi și să mănânci, știi ? leneșule !

CĂNUȚĂ, OM SUCIT (1)

A fost odată un om care toată viața lui nu s-a putut potrivi cu lumea - un om sucit.

Mă-sii i-a abătut să-l nască tocmai despre ziuă la lăsata secului de Postul Mare, când se pornise o zloată grozavă. Paștele în anul acela cădea în iarnă de tot. Tată-său a alergat cu brișca la moașa satului tocmai în margine. Moașa dormea; d-abia se întorsese acasă de la arendașul moșiei, unde fusese chef. A trebuit vreme până s-o deștepte, până să se îmbrace femeia, până să se urce-n brișcă.