de Ion Luca CaragialeUrmare la Cănuță, om sucit (1) |
| Cănuță, om sucit (2) |
L-a dat pe Cănuță la un băcan. A slujit băiatul cât a slujit, când mai bine, când mai rău. Într-o seară, băcanul a încărcat un coș mare cu fel de fel de mezeluri și cu vreo douăzeci de sticle de vin, să le trimeață la un mușteriu. Afară era un polei grozav. Cănuță s-a aplecat și d-abia a putut ridica greutatea pe loc limpede în prăvălie.
- N-o să aluneci cu el, mă ? a-ntrebat jupânul.
- De ! jupâne; știu eu ?
- O să-l poți duce ?
- E greu...
Canuță a dat să ridice coșul și n-a putut. Jupânul ca să-l îmbărbăteze i-a dat un pumn în ceafă; pe urmă, jupânul și încă un băiat au ridicat greutatea și i-au pus-o lui Cănuța în cârcă.
Copăcel-copăcel, băiatul a mers câțiva pași până la colțul stradei pe unde presăraseră negustorii cenușă pe dinaintea prăvăliilor: dar când s-apuce pe o ulicioară mai neumblată, ca să mai scurteze din drum, tocmai venea o birjă cu caii răscăcărați de teama alunecușului. Băiatul s-a ferit repede-n lături și odată, bâldâbâc ! și sdrong ! Cănuță într-o parte cât colo și sarcina din spinare într-alta. Băiatul s-a lovit la cot de i-a secat sufletul; dar s-a ridicat degrab să vază ce s-a făcut coșul. L-a apucat vârtos de toartă și l-a smucit cu putere.
Ciudat lucru ! Coșul era acum mai ușor. Când l-a ridicat de la pământ, a-nceput să curgă din fundul coșului ca dintr-o stropitoare ciuruită: se spărseseră sticlele și acum se scurgea rămășița vinului. Ce să facă? La mușteriu, cu cioburi de sticlă nu putea merge. Să fugă ? Unde să se ducă ?... Să se-ntoarcă la prăvălie !... N-are să-l omoare doar.
De omorât nu l-a omorât jupânul, că jupânul nu era om așa de rău... Dar...
- Unde ai căzut, ticălosule ?
- În colț la ulicioară.
- Pentru ce ai apucat pân ulicioară, afurisitule ? Nu puteai merge pe podul Mogoșoaii, pe unde e măturat și cu cenușă pe jos ? Ai ?
- Ca să nu mai ocolesc, jupâne !
- Să nu mai ocolești ?... Ți-e lene să umbli, mișelule !... Patruzeci de franci !... Face pielea ta câtă pagubă mi-ai făcut tu mie ?
Și trage-i, și trage-i... I-a tras atâta, încât bietul Cănuță, după ce s-a închis prăvălia, nici n-a mai mâncat. S-a culcat îmbrăcat pe mindir și a dormit tun până la ziuă, parcă făcuse un ziafet.
A treia seară îl trimite iar cu marfa la alt mușteriu. Acuma era coșul foarte ușurel.
- Măă ! să vii degrabă.
- Viu, jupâne.
- Bagă de seamă să mai spargi ceva iar !...
Peste câteva minute vine-n prăvălie o damă și târguiește fel de fel de trebuincioase pentru casă.
- Să-mi dai un băiat să mi le ducă numaidecât cu mine și cu contul, să-l plătesc acasă.
- Care dintre băieții ăi mici e aicea ? întreabă jupânul.
- Niciunul ! răspunse tejghetarul. Sunt toți duși.
- Dar Cănuță ?
- N-a venit încă.
- Veni-i-ar numele...
Dama-și pierde răbdarea; se uită la ceas:
- Atunci, zice, iau o birjă, că m-așteaptă la masă; am musafiri; și trimite dumneata pe băiat mâine, ori poimâine, cu contul.
Jupânul, negustor vechi, care cunoștea cât se-ntinde poimâine al cocoanei, zice dulceag:
- Dar... știți că... mai este un contișor...
- Ce contișor ? zice dama. Orice-o fi, plătește bărbatu-meu când o trece pe aici.
- E cam demult, zice jupânul zaharisind și mai tare tonul. De ! cu vremea asta, și la noi, negustorii, nu prea merge... Eu zic, coniță, mai bine să așteptăm băiatul... zău ! mai bine să așteptăm băiatul.
- Carevasăzică nu am atâta credit la dumneata ?
- Mă iertați, sărut mâna, răspunde cu glasul ca miambalul jupânul, frecându-și mâinile.
Apoi schimbând deodată tonul, aspru către tejghetar, pe când intră mai mulți mușterii:
- Băiete! vezi ce-a poftitără domnii.
- Mersi, zice dama foarte înțepată, și iese, trântind ușa.
Orișicât, să lași să plece așa un mușteriu suparat, o damă, nu face pentru un negustor... Tocmai când se gândea jupânul la asta cu părere de rău că s-a-ntâmplat, iacătă și Cănuță, alb de măzăriche.
Orișicât, să lași să plece așa un mușteriu suparat, o damă, nu face pentru un negustor... Tocmai când se gândea jupânul la asta cu părere de rău că s-a-ntâmplat, iacătă și Cănuță, alb de măzăriche.
- Unde ai stat până acuma, nemernicule ? zbiară jupânul.
- Am fost la d. Popescu.
- La d. Popescu ?... Un ceas pentru o palmă de loc ?...
- Am dat pe podul Mogoșoaii, jupâne; pân ulicioară alunecă.
- Pe podul Mogoșoaii ?... ca să caști gura la prâvălii !...
Și șart ! part ! o pereche de palme fierbinți peste urechile degerate…
Desigur numai din pricina firii lui pe dos, i s-a părut lui Cănuță două palme mult mai dureroase decât bătaia de deunăzi. Deunăzi, după atâta pisăgeală, se culcase fără să se plângă de șale și dormise ca o buturugă; acuma n-a putut s-adoarmă de usturimea urechilor. A plâns înfundat toată noaptea pe mindirul lui până despre ziuă.
Se împlinea acu, peste o minută, a treisprezecea învârteală a pământului împrejurul soarelui de când tânărul Cănuță se grăbise a ieși să se bucure de razele acestuia. Un neastâmpăr nesuferit ridică pe băiat de pe mindir. Cănuță oftă adânc ca și cum ar fi răsuflat întâia dată, își șterse repede ochii ca și cum ar fi văzut întâia oară lumina. În perete ardea o lămpșoară afumată. Toți băieții ceilalți dormeau adânc. Își luă într-o basma lucrușoarele lui, mai nimic, și ieși.
Sursa foto
