06.01.2014

CĂNUȚĂ, OM SUCIT (1)

de Ion Luca Caragiale

canuta-om-sucit-1
Cănuță, om sucit (1) 

A fost odată un om care toată viața lui nu s-a putut potrivi cu lumea - un om sucit.
Mă-sii i-a abătut să-l nască tocmai despre ziuă la lăsata secului de Postul Mare, când se pornise o zloată grozavă. Paștele în anul acela cădea în iarnă de tot. Tată-său a alergat cu brișca la moașa satului tocmai în margine. Moașa dormea; d-abia se întorsese acasă de la arendașul moșiei, unde fusese chef. A trebuit vreme până s-o deștepte, până să se îmbrace femeia, până să se urce-n brișcă.
Copilul a așteptat cât a așteptat și, până să-și piarză răbdarea mă-sa, care se văita cumplit, și-a pierdut-o el p-a lui și s-a repezit așa fără socoteală în lume, tocmai când s-auzeau clopoțeii de la brișca lui tată-său la scară.
Peste vreo patru săptămâni, a venit vremea să-l boteze: Radu, Răducanu, Cănuță - fără praznic la călindar. După ce s-a lăpădat de trei ori de Satana nașu-său pentru el, popa satului a luat copilul în mâni și l-a vârât odată în cristelniță: "În numele Tatălui !..." copilul a răbdat; pe urmă înc-odată: "...ș-al Fiului !..." copilul a-nceput să urle de apă rece parcă-l băga în foc; iar când l-a vârât a treia oară: "...ș-al sfântului Duh !..." copilul s-a smucit dintre degetele popii ca o vârlugă, și a scăpat în fundul cristelniței. Popa a scos mâinile goale din apă, iar nașa a început să țipe:
- Se-neacă, părinte, copilul !... Ce faci ?
Popa și-a sumes iute mânecile și l-a scos cât a putut mai degrab la aer. Mititelul era vânăt ca un ficat de bivol bătrân; nici miau nu mai zicea; clipea numai din ochișorii lui cârpiți ca un broscoi în pierzare.
L-au luat de picioare, l-au învârtit, l-au scuturat, l-au frecat, până i-a venit iar sufletul la loc.
- Măă ! zice popa; mulți copii am botezat de când sunt preot... să vă trăiască ! dar așa copil sucit n-am mai văzut !
Cănuță a rămas sărman de părinți tocmai când se făcuse copil de-nvățătură... De una, mai bine pentru ei: mare bucurie n-aveau să capete dupa urmările lui.
Bunică-sa despre tată l-a luat pe copil la oraș și l-a dat la școală. A-nvățat Cănuță cât a-nvățat, până a ajuns cu chiu cu vai în clasa a patra. Într-o zi, dascălul, un om foarte serios, a venit supărat. Cum a intrat în clasă, s-a așezat pe catedră încruntat, a strigat catalogul și pe urmă:
- Cănuță !
- Prezent !
- Câți domni a avut țara românească ?
- Mulți, domnule.
- Mulți, mulți, da câți ?... neghiobule !
- ...Câți, domnule ?
- Dar tu mă-ntrebi pe mine ? or eu pe tine, prostule ?
- Să-i numărăm, domnule...
- Dar pân-acu ce-ai făcut, neghiobule ?
- Am învățat la ar'metică, domnule.
- Mergi la loc, nătarăule ! Aldată să-i numeri.
S-a dus Cănuță la loc și s-a apucat să numere și iar să numere. A doua zi a venit dascălul și mai supărat:
- Cănuță !
- Aici.
- Câte feluri de numere complexe avem ?
- Multe, domnule.
- Câte, dobitocule ?
- Câte, domnule ?
- Răspunde tu, boule !
- Să le numărăm, domnule !
- Acu să le numeri ? până acum ce-ai numărat, măgarule ?
- Am numărat domnii, domnule !
- Mergi la loc, vită ! Aldată să le numeri. Iar s-a dus la loc și s-a apucat să numere câte feluri de numere complexe avem.
A treia zi, dascălul intră turbat:
- Cănuță !
- Prezent !... Numerele complexe...
- Nu te-ntreb de numerele complexe...
- ...Domnii țării românești...
- Stăi, întâi să te-ntreb, loază. Câte râuri are Europa ?
- Mă duc să le număr, domnule...
Și a plecat Cănuță. S-a dus la bunică-sa acasă și i-a spus că nu mai merge la școală măcar să-l taie. Bunică-sa a alergat la dascăl, și dascălul i-a spus:
- Babo, dă-l la meșteșug. Poate meșteșugul să-i dea de capătâi, că nu-i de școală, e copil sucit, una îl întrebi și alta răspunde.
S-a mâhnit bătrâna, dar s-a gândit: de unde știi ? nu e toată lumea făcută să se procopsească-n școală... să-l dau la stăpân; poate acolo să-i fie norocul lui.

* * *

Sursa foto
Dă clic aici pentru Cănuță, om sucit (2) !