17.09.2012

BUNICUL A FOST, BUNICA ESTE

de Ionel Teodoreanu

ionel-teodoreanu-in-casa-bunicilor
Ionel Teodoreanu - În casa bunicilor

E TERIBILĂ CASA bunicilor !

Uf ! de câte ori trebuie să se ducă la bunici cu părinţii, copiii se uită chiorâş unul la altul, strâmbă din buze, dau din cap, şi sunt ca zmeele descălecate de pe vânturi şi arestate în dulap, cu cozile înfăşurate, sfoara depănată şi zbârnâietoarea mută.



Mâinile trebuie să fie curate şi dulci la pipăit, unghiile tăiate, părul pieptănat - dar nu cu mâinile -, hainele periate, ghetele lustruite.

- Să nu vorbiţi tare şi neîntrebaţi, să nu râdeţi prosteşte, să nu puneţi mâna pe lucruri, să nu v-atingeţi de pisici, să nu faceţi obrăznicii... 
- Atunci ce să facem ? 
- Să fiţi cuminţi.
Să nu, să nu, să nu. Asta-i casa bunicilor: zidurile între care nepoţii n-au voie să fie copii. E mai rău decât la biserică. Acolo măcar e lume multă, mare şi cam surdă, iar copiii - printre babe şi moşnegi - sunt ca în pădurea veche: îşi fac semne şi râd pe furiş şi înfundate. Dar bunicii sunt doi, fiecare în câte un fotoliu; părinţii, doi, fiecare pe un scaun; iar copiii, prizonieri între ochelarii bunicilor şi ochii părinţilor.
Bunicul a fost procuror general, adică generalul procurorilor.Tata spune: 
- Nimeni nu crâcnea în faţa tatei. 
- Stăteau toţi smirnă ? 
- Toţi. 
- Chiar şi mata ? 
- Chiar şi eu.
Teribil ! 
- Şi bunica ? urmează logic glasul inocent.
Tata vrea să se încrunte, dar zâmbeşte cu ochii mici. 
- Mama ? se întreabă el. Straşnică femeie !
Râde şi nu mai spune nimic.

Aşa e tata: când nu vrea să spună ceva, îi vine să râdă. Cu mama râde des. Mama se supără, şi tata parcă e copilul mamei, ca şi ceilalţi.
Bunicul a fost şi primar şi decanul avocaţilor, bunicul a fost decorat: decoraţiile le ţine bunica în şifonieră, şi portretul bunicului, din salon, pe tot pieptul fracului. 
- Tată, bunicul e ca o poveste. 
- De ce ? 
- Fiindcă începe cu „a fost”.
Tata zâmbeşte. Asta nu înseamnă întotdeauna că e vesel. Dar nici nu se supără.
Acum bunicul e alb şi zâmbeşte. Chiar şi primăvara el e tot ca un copăcel nins. Are ceas de aur cu muzicuţă, ochelari cu ramă de aur - şi stă. Stă acasă toată ziua. E foarte bine să fii bunic.
Bunica a fost şi ea tânără, adică a fost mireasă când bunicul nu era bunic, când tata nu era tată, şi când copiii tatei nu erau deloc. Numai gândindu-se la tinereţea ei, mintea copiilor se înceţoşează de aţe de păianjeni mai colbăite decât cele din pod de pe cărţile cu litere chirilice.
Când o fi fost tânără şi bunica ?
Atât de încâlcită-i socoteala tinereţii ei, încât nepoţii se gândesc la tinereţea bunicii ca la altceva, cum e de pildă portretul doamnei frumoase din salon, de lângă portretul cu decoraţii al bunicului, - dar simt câtă vechime e în fosta mireasă a bunicului.
Teribil !
Lumea spune bunicii „Coana Elencu” şi bunicului „Cuconu Alecu”. Iar bunicii între ei îşi spun Alecu şi Elencu, şi nu-şi vorbesc cu ,,tu" ca tata şi cu mama, ci cu „mata", ca şi cum ar fi în vizită unul la altul. Nepoţilor le vine să râdă.
Dar: 
- Să nu...

Sfârșit

Găsești textul povestit pe scurt pe blogul  Povestiri de lecturi școlare !
Alte povestiri din volumul ”În casa bunicilor” de Ionel Teodoreanu: