de Hans Christian Andersen
Urmare la Degețica (1)
 |
| Degețica (2) |
Chiar la marginea pădurii în care stătea ea era un lan mare de grâu. Grâul fusese secerat demult și acum nu mai rămăsese decât o miriște. Dar Degețicăi miriștea i se păru mare ca o pădure. A luat-o și ea prin miriște și a tot mers tremurând de frig până a ajuns la ușa șoarecelui de câmp care își avea aici locuința. Era o hrubă în pământ, caldă și plăcută; șoarecele avea o bucătărie strașnică și o cămară plină de grâu. Degeţica s-a oprit la uşa
- Săraca de tine - a zis şoarecele, care era un șoarece detreabă - hai, intră și te încălzește și stai la masă cu mine.
Şi fiindcă fetița i-a plăcut, i-a spus:
- Știi ce, stai aici la mine toată iarna; ai să-mi deretici prin casă şi să-mi spui poveşti , că-mi plac poveștile.
Degeţica a făcut cum i-a spus șoarecele și i-a mers foarte bine. Într-o bună zi, șoarecele i-a spus:
- Azi avem un musafir, un vecin de-al meu care vine în vizită o dată pe săptămână. E mai bogat decât mine, are o mulțime de odăi mari şi o blană neagră, frumoasă. Dacă poți să te măriți cu el, atunci halal de tine; atâta numai că nu vede. Să-i spui cele mai frumoase poveşti pe care le știi.
Dar Degețicăi numai de asta nu-i ardea. Vecinul era un sobol și ea nici gând n-avea să se mărite cu el.
Sobolul a venit îmbrăcat cu blana lui cea grozavă. Șoarecele nu mai isprăvea cu laudele. Ba că-i bogat și învățat, ba că are o casă de douăzeci de ori mai mare decât a lui.
Acum, de învățat o fi fost el învățat, dar nu putea suferi soarele și florile cele frumoase și le vorbea de rău, fiindcă nu le văzuse niciodată cum arată la față. Degeţica n-a avut încotro și a trebuit să cânte ceva și a cântat ”Mugur, mugur, mugurel” și alte cântece. Și sobolul s-a îndrăgostit de dânsa din pricina glasului ei frumos, dar n-a spus deocamdată nimic, că era chibzuit.
Săpase nu de mult un drum pe sub pământ, de la casa lui până la casa șoarecelui; sobolul a poftit-o pe Degețica și pe șoarece să se plimbe prin hruba asta ori de câte ori ar avea poftă. Le-a mai spus să nu se sperie că în tunelul acela este o pasăre moartă. Era o pasăre cu toate penele pe ea și cu pliscul întreg; se vede că nu de multă vreme murise și fusese îngropată chiar acolo pe unde săpase el drumul sub pământ.
Sobolul a luat în gură o bucată de lemn putred, fiindcă lemnul putred luminează în întuneric ca focul, și a pornit înainte ca să le lumineze calea. Când au ajuns la locul unde era pasărea cea moartă, sobolul și-a ridicat în sus nasul lui butucănos și a izbit cu el în tavan și a făcut o gaură mare și deodată a intrat lumina zilei în hrubă. Jos zăcea o rândunică moartă, cu aripile strâns lipite de coaste, cu picioarele zgârcite și cu capul înfundat în pene. Săraca pasăre murise de frig, fără îndoială. Degeţicăi i-a părut rău fiindcă îi erau dragi păsărelele, toată vara îi cântaseră și ciripiseră în prejma ei. Sobolul însă a împins pasărea cu picioarele lui scurte și a spus:
- Acuma nu mai cântă ! Rău e să te naşti pasăre! Mulțumesc lui Dumnezeu că copiii mei n-au să fie așa ! Uite, o pasăre ca asta, nu-i nimic de capul ei; toată vara ciripește și când vine iarna, moare de foame.
- Chiar așa, că bine spui, se vede că ești înțelept – zise şoarecele. Ce folos are pasărea că tot ciripește ? Când vine iarna n-are ce mânca și îngheață de frig; dar se ține, mă rog, toată vara cu nasul pe sus !
Degeţica n-a spus nimic, dar când şoarecele de câmp şi şobolul s-au întors cu spatele, ea a dat într-o parte penele care acopereau capul păsării și a sărutat rândunica pe ochii ei închiși.
”Poate că tocmai ea mi-a cântat aşa de frumos astă vară! - se gândi Degețica. Multă bucurie mi-a făcut biata păsărică !”
Sobolul a astupat gaura pe care venea lumina și apoi i-a dus pe șoarece și pe Degețica până acasă. Noaptea, Degețica n-a putut să doarmă, se tot gândea la păsărica moartă. S-a sculat din pat și a împletit din fân un covor mare și frumos. Apoi s-a dus la pasăre și a acoperit-o cu covorul și a mai luat și niște bumbac moale pe care-l găsise prin cămara șoarecelui și a împrejmuit pasărea cu bumbac ca să-i fie cald.
- Rămâi cu bine, păsărică drăgălașă ! spuse ea. Îți mulțumesc că ai cântat așa de frumos astă vară, când copacii erau verzi și ne încălzea soarele.
Și fetița și-a lipit obrazul de pieptul păsării și deodată a tresărit speriată, fiindcă i s-a părut că înăuntru bătea ceva. Inima păsării bătea. Rândunica nu murise, era numai amorțită și acuma se încălzise și își venise în fire.
Toamna, toate rândunelele pleacă în țările calde; și dacă vreuna întârzie cu plecarea, o prinde frigul, amorțește și cade jos și o acoperă zăpada.
Degeţica nu știa ce să facă, fiindcă față de ea pasărea era grozav de mare. Totuşi și-a luat inima în dinți, a îngrămădit bumbacul în jurul rândunelei și a adus o frunză de izmă creață pe care și-o făcuse plapumă și a acoperit capul păsării.
În noaptea următoare s-a dus iar la ea; rândunica se trezise din amorțeală, dar era slăbită tare. Numai o clipă a deschis ochii și s-a uitat la Degețica; fetița sta în fața ei cu o bucățică de lemn putred în mână, că altă lampă n-avea.
- Îţi mulţumesc, fetiță drăgălaşă - a spus rândunica beteagă. M-am încălzit de minune, am să prind iar putere şi am să pot să ies de aici și să zbor la lumina caldă a soarelui.
- Vai - spuse Degețica - afară e frig și ninge ! Mai bine stai aici, în patul tău călduț, și eu am să te îngrijesc.
