de Hans Christian Andersen.
A fost odată o femeie care voia să aibă și ea un copilaș, dar nu știa de unde să-l ia. Atunci s-a dus la o babă vrăjitoare și i-a spus:
- Uite, aș vrea și eu să am un copilaș, nu poți să-mi spui cum să fac ca să-l găsesc ?
- Cum să nu ! a răspuns baba. Uite ici un bob de orz; da' să știi că nu-i orz de-acela care creşte pe ogoare şi pe care-l dai la găini demâncare; ia-l și pune-l într-un vas de flori şi ai să vezi ce iese.
- Mulțumesc, mătușă, a spus femeia şi i-a dat babei cinci bănuți; apoi s-a dus acasă , a sădit bobul de orz și îndată a răsărit o floare mare şi frumoasă. Ai fi zis că e o lalea, dar petalele stăteau strânse parcă ar fi fost numai îmbobocită.
- Ce floare drăgălașă - a spus femeia și a sărutat petalele roșii și galbene, și cum le-a sărutat, floarea s-a și deschis pocnind. Era chiar o lalea ca toate lalelele, numai că drept la mijloc ședea pe pistilul verde o fetiță mititică de tot, gingașă și drăgălașă, și nu era mai mare decât un deget și de aceea i-au spus Degețica.
I-au făcut un leagăn dintr-o coajă de alun, saltea din petale albastre de toporași, iar plapuma era o petală de trandafir. Aici ședea noaptea, dar ziua se juca pe masă. Femeia pusese o farfurie plină cu apă și de jur împrejur, pe marginea farfuriei, așezase flori cu lujerele în apă. Pe apă plutea o petală mare de lalea, pe care ședea Degeţica și umbla de la o margine la alta a farfuriei; avea drept vâsle două fire de păr de cal. Era o plăcere s-o vezi. Știa și să cânte, și cânta așa de subțirel și de dulce, cum nimeni n-a mai cântat vreodată.
Într-o noapte
însă, pe când ședea frumușel în pătucul ei, pe un ochi de fereastră care era spart a intrat o broască. Broasca era urâtă, mare și jilavă. A sărit drept pe masă, acolo unde ședea Degețica și dormea acoperită cu petale roșii de trandafir.
- Ar fi tocmai bună de nevastă pentru băiatul meu - s-a gândit broasca și a luat coaja de alună în care dormea Degețica și a sărit cu ea în grădină, pe geamul cel spart.
Pe la marginea grădinii curgea un râu mare și lat; malul râului era mlăștinos și mâlos; aici locuia broasca cu fecioru-su. Brr ! urât mai era și acesta şi semăna cu mamă-sa. ”Cuac-cuac-cuac !” Asta-i tot ce-a putut el să spună când a văzut pe fetița cea drăgălaşă în coaja ei de alună.
- Nu vorbi așa de tare că se trezește ! spuse broasca cea bătrână. Te pomenești că fuge, că-i uşoară ca un puf de lebădă ! S-o punem pe o frunză de nufăr; pentru ea, așa mică și ușoară cum este, are să fie ca o insulă; de acolo n-are să poată fugi, iar noi, în
vremea asta, avem să pregătim odaia cea frumoasă din mâl și după aceea aveți să vă mutați și să stați acolo.
În râu erau o mulțime de nuferi cu frunze late și verzi care parcă pluteau pe deasupra apei. Frunza care era cea mai departe de țărm, era și cea mai mare din toate. Broasca s-a dus înot până acolo și a pus pe frunză coaja de alună cu Degețica în ea.
Fetița s-a trezit a doua zi dimineața şi când a văzut unde era, a început să plângă amar; de jur-împrejurul frunzei celei mari și verzi era numai apă, așa că la mal nu avea cum s-ajungă.
Broasca cea bătrână stătea în mâl și își împodobea odaia cu papură şi cu flori galbene ca să fie frumos și să-i placă noră-si. După aceea l-a luat pe urâtul de fecioru-su și s-a dus cu el la frunza pe care ședea Degețica. Voiau să-i ia pătucul şi să-l ducă în odaia în care aveau să stea însurăței; după aceea avea s-o ia și pe dânsa. Broasca s-a închinat adânc în apă înaintea ei și i-a spus:
- Uite pe fecioru-meu ! Ai să te măriți cu el și aveți să trăiți amândoi colo jos, în mâl, într-o locuință strașnică.
- Cuac ! Cuac ! Cuac ! atâta a spus feciorul broaștei.
Au luat pătucul și au plecat cu el; și Degețica a rămas singurică pe frunza cea verde și a început să plângă iar și mai tare pentru că nu-i plăcea să stea în mâl la broasca aceea urâtă și nici să se mărite cu urâtul de fecioru-su.
Peştisorii care înotau prin apă o văzuseră pe broască și auziseră ce spusese, de aceea scoaseră acuma cu toții capul din apă să vadă și ei pe fetiță. Au văzut cât e de drăgălașă și le-a părut rău că trebuie să se ducă cu broasca jos în mâl. Nu ! asta nu trebuie să se întâmple ! S-au strâns cu toții în apă, lângă lujerul cel verde al frunzei, l-au ros cu dinții și frunza s-a desprins și a început să meargă pe apă în jos cu Degețica pe ea, departe, departe, acolo unde broasca nu putea s-o mai ajungă.
Un fluture frumușel și alb tot zbura pe lângă ea și de la o vreme s-a lăsat pe frunză, pentru că Degețica îi plăcea. Fetița era foarte veselă. Acum broasca nu mai putea s-o ajungă și era așa de frumos pe unde mergea: soarele bătea în apă și apa strălucea parcă era aur. Degețica și-a desprins cingătoarea, cu un capăt a legat fluturele și celălalt capăt l-a legat de frunză; acum frunza mergea și mai repede și ea la fel, că doar era pe frunză.
Dar iata că
tocmai atunci se întâmplă să treacă pe acolo un cărăbuş, și cum o zărește, se repede, îi prinde trupul mlădios cu labele lui și zboară cu ea și se așează într-un copac. Iar frunza de nufăr s-a dus mai departe pe apă și fluturele cu ea, fiindcă era legat de frunză și nu se putea desprinde.
Degeţica, deşi
era cuprinsă de spaimă pentru că acum se afla în vârful unui copac, nu se
gândea decât la fluturaşul alb pe care îl legase de frunză. Dacă nu se dezleagă, atunci moare de foame. Dar cărăbuşului nu-i păsa asta. S-a așezat cu dânsa pe cea mai mare frunză din copac, i-a dat suc de flori să mănânce și i-a spus că-i drăgălașă cu toate că nu seamănă deloc cu un cărăbuș. Au venit s-o vadă și ceilalți cărăbuși care locuiau în copac; s-au uitat la dânsa, iar domnișoarele cărăbușe au strâmbat din antene și au spus:
- Are numai două picioare. Vai de ea !
- Și nu are antene ! spuse alta.
- Și uite ce subţire e la mijloc ! Parc-ar fi om. Vai, ce urâtă-i !
Așa spuneau toate cărăbușoaicele și totuși Degeţica era atât de drăgălașă !
Drăgălașă i se păruse și cărăbușului care o răpise, dar fiindcă toți ceilalți ziceau că-i urâtă, a început și el să creadă că-i urâtă și nu i-a mai plăcut și i-a spus să se ducă unde-o vedea cu ochii. Au luat-o, au dat-o jos din copac și au pus-o pe un bănuțel , și ea a început să plângă și să se tânguie că-i așa urâtă și cărăbușii au alungat-o; dar ea nu era urâtă, era cea mai drăgălașă fetiță care se poate închipui, gingașă și luminoasă ca o petală de trandafir.
Și așa, biata Degețica a stat toată vara singură în pădurea cea mare. Și-a împletit un pat din
fire de iarbă şi l-a agățat sub o frunză de brustur așa că acum nu se mai temea de
ploaie. Demâncare avea dulceața florilor și bea roua adunată dimineaţa pe frunze
Aşa au trecut vara şi toamna. Dar după aceea a venit iarna, iarna rece și lungă. Toate
păsările care cântaseră așa frumos în preajma ei au plecat, copacii și florile s-au uscat; frunza cea mare de
brustur sub care se adapostise s-a zbârcit și s-a scorojit, până n-a mai rămas din ea decât un lujer galben și veșted. Degețica dârdâia cumplit de frig pentru că hainele ei se rupseseră și pentru că era așa de gingașă și de subțirică încât nici nu se putea să nu-i fie frig. A început să ningă și fiecare fulg care cădea peste ea era greu cum ar fi o lopată de zăpadă aruncată peste noi, fiindcă noi suntem mari dar ea era numai cât o jumate de deget. Atunci ce să facă și ea ? Și-a pus în spate o frunză uscată, dar tot nu se putea încălzi și dârdâia întruna de frig.
