de Hans Christian Andersen
Urmare la Degețica (2)
 |
| Degețica (3) |
Și i-a adus
rândunicăi apă într-o petală și rândunica a băut şi i-a povestit cum și-a
zgâriat aripa într-un scai și de aceea n-a mai putut să zboare repede cum
zburau celelalte rândunele, care au plecat departe, departe, în țările calde.
De oboseală, a căzut jos. Mai mult decât atâta nu-și aducea aminte și nici nu
știa cum ajunsese aici.
Rândunica a stat toată iarna în
boștiură și Degeţica o îngrijea și-i era
tare dragă; iar sobolul și cu șoarecele n-au
aflat nimic de asta.
Când a sosit primavăra şi soarele a dezmorțit
pământul, rândunica şi-a luat rămas bun de la Degețica; fetița a destupat gaura
din tavan, pe care o făcuse sobolul. Soarele a pătruns înăuntru până la ele și
rândunica a întrebat-o pe Degețica dacă n-ar vrea să vie și ea; ar lua-o în
spate și ar zbura cu ea până la pădurea cea verde. Degețica însă s-a gândit că
dacă ea ar pleca, șoarecele cel bătrân, care o găzduise, ar fi foarte necăjit
din pricina asta, și a spus:
- Nu, nu pot.
- Atunci rămâi
cu bine, rămâi cu bine, fetiță dragălaşă și bună ! a spus rândunica și a ieșit
în zbor afară, la lumina soarelui. Degeţica s-a uitat după ea și i-au dat
lacrimile pentru că îi era dragă rândunica
- Cirip ! cirip ! a început să cânte
pasărea și s-a dus în zbor în pădure.
Degeţica era tare necăjită. Nu avea
voie să iasă și ea, să se încălzească la soare. Grâul care fusese semănat pe ogorul
de deasupra casei șoarecelui a răsărit și a crescut înalt și lanul era acuma ca
o păsure deasă pentru biata fetiță.
- Vara asta trebuie să-ți întocmești
zestrea – i-a spus șoarecele.
Vecinul, sobolul cel uricios, cu blană
neagră, o ceruse în căsătorie.
- Trebuie să ai de toate, și lână, și
pânză, să nu-ți lipsească nimic când te măriți cu sobolul.
Degețica a trebuit să se apuce de tors
și șoarecele a tocmit patru omizi care țeseau zi și noapte. În fiecare seară
venea la ea sobolul și stătea de vorbă și spunea că pe la sfârșitul verii,
soarele n-o să mai fie așa de fierbinte ca acuma, când de dogoarea lui se face
pământul tare ca piatra; și mai spunea că, după ce s-o călători vara, are să se
însoare cu Degețica. Dar Degețica nu se bucura deloc, fiindcă sobolul era
urâcios și ea nu putea să-l sufere.
Când a venit toamna, Degețica a fost și
ea gata cu zestrea.
- De azi într-o
lună e nunta ! a spus şoarecele.
Când a
auzit asta Degețica a început să plângă și a spus că nu vrea să se
mărite cu sobolul cel urâcios.
- Nu mai tot
vorbi degeaba – a spus şoarecele. Să nu fii încăpăţânată că să știi că te mușc
cu dinții mei cei albi și ascuțiți ! Auzi colo ! Un bărbat așa de chipeș ! Nici
regina
Și așa, iaca a sosit şi ziua nunţii.
Şobolul a venit s-o ia pe Degeţica; de-acuma înainte va trebui să stea în
adâncimile pământului și să nu mai vadă niciodată soarele.
- Rămâi cu bine, soare ! spuse ea. Își ridică
brațele la cer și făcu câțiva pași de la ușă mai încolo. Rămâi cu bine, rămâi
cu bine ! rosti ea din nou și luă în brațe o floricică roșie, o sărută și îi spuse: Floricică dragă, când o vezi pe
rândunică, spune-i rămas bun de la mine.
- Chiu-chiu-chiup – auzi ea deodată
deasupra capului și când s-a uitat, ce să vadă ? Tocmai rândunica ! Degețica
i-a povestit tot ce i s-a întâmplat, că trebuie să se mărite cu sobolul cel
urâcios și să stea într-o hrubă în pământ fără să mai vadă soarele.
- Uite ce – a spus rândunica; acuș vine
iarna și eu mă duc în țările calde; nu vrei să vii cu mine ? Te iau în spate.
Numai să te legi de mine cu cingătoarea. Plecăm departe, peste munți, în țările
calde, unde soarele strălucește mai tare decât aici și toată vremea e numai
vară și sunt o mulțime de flori frumoase.
- Da, vin cu tine – a spus Degețica, și
atunci rândunica a luat-o în spate. Fetița și-a întins picioarele pe aripile
păsării, s-a legat strâns cu cingătoarea de o pană mai tare și rândunica s-a
ridicat în înaltul cerului, peste păduri și peste ape, sus, deasupra munților
celor mari pe care-i veșnic zăpadă. Degețicăi îi era frig, dar s-a băgat pe sub
penele calde ale păsării și a rămas numai cu capul afară, ca să vadă toate
minunățiile peste care zburau.
Și au mers tot așa până au ajuns în
țările calde. Acolo soarele strălucea mult mai tare și erau o mulțime de
podgorii cu struguri galbeni și negri. Erau păduri de lămâi și de portocali,
mirosea a cimbrișor și a mentă creață și copiii se jucau și alergau după
fluturi, niște fluturi mari cu aripi pestrițe.
Rândunica însă nu s-a oprit și a mers în zbor mai departe, și locurile
erau tot mai frumoase. Și au mers ele tot așa, până au ajuns la marginea mării
albastre; pe țărm, printre copacii verzi și frumoși, se ridica un palat de
marmură albă, din vremi străvechi.
Vița de vie se cățăra pe stâlpii înalți
și albi și pe creștetul stâlpilor erau o mulțime de cuiburi de rândunică și un
cuib era chiar al rândunicii care o ducea în spate pe Degețica.
-Aici stau eu – a spus rândunica. Uite,
jos sunt o mulțime de flori; eu am să te așez pe una dintre ele și ai să stai
acolo, vrei ?
- Da, minunat ! a spus Degeţica și a
bătut din palme de bucurie.
Rândunica s-a lăsat jos și a așezat-o
pe fetiță pe o petală. Dar ce s-a mai minunat fetița ! Drept în mijlocul florii
ședea un omuleț și era așa de alb și străveziu, parcă ar fi fost de sticlă. Pe
cap purta o coroană de aur și la umeri avea aripi și nu era mai înalt decât
Degețica. În fiecare floare era câte un spiriduș sau câte o zână mititică;
acesta însă era craiul tuturora.
- Doamne, cât e de frumos ! spuse rândunicii
în șoaptă Degețica.
Craiul florilor s-a speriat când a
văzut-o pe rândunică, fiindcă față de el, așa mic și gingaș, ea era ca un
vultur uriaș. Când însă a zărit-o pe Degețica, s-a bucurat grozav; era fata cea
mai frumoasă pe care o văzuse vreodată. Repede și-a luat coroana de aur de pe
cap și i-a pus-o ei; apoi a întrebat-o cum o cheamă și dacă vrea să-i fie soție
și crăiasă a florilor. Nu semăna deloc cu feciorul broaştei și nici cu sobolul cel
cu blană neagră. Degețica i-a răspuns craiului celui frumos că vrea și atunci
din fiecare floare s-a scoborât câte o doamnă sau un domn. Și fiecare i-a adus
câte un dar; cel mai strașnic din toate darurile a fost o pereche de aripi pe
care i le-a adus o muscă mare și albă. I le-a prins Degețicăi de spate și acum
putea să zboare și ea din floare în floare
-Nu trebuie să te mai cheme Degețica –
i-a spus fetiței craiul florilor. E un nume urât și tu ești frumoasă. Avem să-ți spunem Maia.
- Rămâi cu bine, rămâi cu bine ! a spus rândunica și a plecat în
zbor înapoi spre Danemarca; acolo îşi avea ea un cuib chiar la fereastra omului
care spune povești frumoase. Și de la el am aflat toată povestea.
Sfârșit
Găsești povestirea pe scurt pe blogul
Povestiri pe scurt de lecturi școlare !
Povestiri pe scurt de lecturi școlare !
Poți să mai citești și alte basme de frații Grimm, aici:
