FINUL LUI DUMNEZEU (3)

de Mihai Eminescu

Urmare la Finul lui Dumnezeu (2)

Finul lui Dumnezeu (3)

Da el de dragă ce i-a picat fata ș-a pierdut mintea.

- Împărate, eu te-am amăgit, da aicea-i smăul. Împăratul strigă degrabă:

- Omoară-l voinice, că el acuși sparge fedeleșul, că eu l-am prins odată și l-a spart.

El de bucurie ca să-i dee fata, odată a 'nceput să ucidă smeul. Îi turna reșin' aprinsă pe la cep ș' o 'nceput așa de strașnic a țipa smeul de se cutremura palatu 'mpăratului . După ce-o murit smeul, a'nceput a eși un fum, așa de strașnic mirosea de greu, decât voinicul a picat ca mort. Da-mpăratul, bucuria lui, a luat ș-a pus pe voinic în fedeleș și i-a dat drumu de vale. Și el a luat fata ș-a suit-o 'n dealul cel de steclă.

FINUL LUI DUMNEZEU (2)

de Mihai Eminescu

Urmare la Finul lui Dumnezeu (1)

Finul lui Dumnezeu (2)

Merg ei mai departe și ajunge la palatul smăului. Smăul era la vânat și fata ședea 'n cerdac.

- Bună vremea, soro.

- Mi-o spus smeul că vii după mine. Da-ntoarce-te că te prăpădește.

- Nu mi-i frică.

- El acuș vine,-i la vânat.

Vine smeul.

- Bine-ai venit, finul lui D-zeu.

- Bine te-am găsit, câne de smău.

FINUL LUI DUMNEZEU (1)

de Mihai Eminescu.

Poveste, poveste — da eu nu-s de pe când poveștile - eu sunt de mai încoace, da m-am dus într-o zi la soacră-mea ș'am găsit un sac de povești, și venind a casă l-am scăpat jos și s-o despicat sacul și de-atunci s-o împlut lumea de povești ș' am învățat și eu una și ț-o spun d-tale.

Era odat-un om ș-avea doi feciori. Acu femeea era 'ngreunată ș-o făcut un băiet, da el era sărac, n-avea cine i-l boteza. Iaca pe-acolo era D-zeu și sf. Petrea. Și D-zeu i l-o botezat ș-o rămas băietul năzdrăvan.