15.10.2014

FINUL LUI DUMNEZEU (1)

de Mihai Eminescu

finul-lui-dumnezeu-1
Finul lui Dumnezeu (1)
Poveste, poveste — da eu nu-s de pe când poveștile - eu sunt de mai încoace, da m-am dus într-o zi la soacră-mea ș'am găsit un sac de povești, și venind a casă l-am scăpat jos și s-o despicat sacul și de-atunci s-o împlut lumea de povești ș' am învățat și eu una și ț-o spun d-tale.
Era odat-un om ș-avea doi feciori. Acu femeea era 'ngreunată ș-o făcut un băiet, da el era sărac, n-avea cine i-l boteza. Iaca pe-acolo era D-zeu și sf. Petrea. Și D-zeu i l-o botezat ș-o rămas băietul năzdrăvan.
Da la urma băietului a făcut o fată, ș-așa era de frumoasă, de la soare te puteai uita, da la dânsa ba.
Treaba ei era să ducă demâncat în țarină. Ducând ea demâncat în țarină a zărit-o un smău și s-o pus pe-atâta s-o iee. Da finul lui D-zeu era năzdrăvan ș-o zis așa fetei: că el a face o brazdă de plug până la demâncat și ea totdeuna pe brazdă să meargă la frații ei. Da finul lui D-zeu era năzdrăvan nu era, da smăul strașnic. El a și știut ce-o urzit frate-său ș-o tras brazdă cu plugul pân' la casa lui. Fata s-a dus cu demâncat drept la curtea smeului. Așteaptă ei să vie - nu-i !
- Eh ! mamă, mă duc să-mi caut sora că mi-a luat-o smăul — a zis finul lui D-zeu. Ș-o făcut el o boambă de fier la țigani în loc de călăuz și-o zvârlea și el mergea după dânsa.
A ajuns până la o fântână și la un copac. Acolo puindu-se el să se odihnească, aude zicând așa: Doamne, Doamne, de-ar veni mama c'acuși ne mănâncă balaurul !
- Oare cine să s-audă ?
Se uită-n vârful copacului, vede doi pui de pajere.
- Copiilor, da unde-i balaurul cel care vă mănâncă ?
- E-aici în fântână.
- Mult v-o mâncat pân' acum ?
- Ia, v-o douăzeci și patru.
- Ia las că vă scăp eu.
Se suie 'n vârful copacului lângă pui. Da balaurul întinde-un cap să iee un pui. Da el avea paloș și taie capul. Întinde și celălalt și-i taie ș' acela. Acu puii nu știa ce să-i facă de bucurie și zice așa:
- Câți frați am fost noi, pe toți ne-a mâncat, numai noi doi am rămas. Dac-a veni mama, măre, de bucurie are să te mănânce; vâră-te sub aripa mea.
S-o vârât sub aripa lui și nu s-a văzut. S-aude un vuiet mare; vine pajăra. Pajăra era mama vântului.
- Dragii mamei nu v-a mâncat !
- Finul lui D-zeu ne-a scăpat.
- Unde-i să-l mănânc de bucurie.
- Mă rog, mamă, dacă l-ăi mânca să-l faci înapoi.
- Da unde-i ?
- Îi la răsărit.
Da ea a'nceput a vâjâi tare la răsărit. Da puii zic către finul lui D-zeu:
- Mama, are să-i treac' un foc de-a te mânca pân ce va ajunge la răsărit. Vine.
- Nu-i dragul mamei.
- Iacătă-li-i, mamă !
Da ea-l ia și-l înghite și când l-o făcut înapoi așa s-a făcut el de frumos, de s-o luminat locul unde era el.
- Ce să-ți fac pentru binele ce mi-ai făcut, că mi-ai scăpat copiii - a zis pajăra.
- Să-mi spui unde-i smăul cu soră-mea.
- Nici n-am văzut, nici n-am auzit.
- Altmintrele nu-mi mulțumești.
- Să șuier să-mi vie ficiorul, vântul de la răsărit.
Ș-o șuerat ea odată ș-o venit un om - era statul lui de o palmă și barba lui era de un cot și călare pe-un iepure șchiop. Și-i zice pajăra:
     Statu-palmă

     Barbă cot

     Călare pe-un iepure șchiop
Unde-i smăul ce-a luat pe fată, pe sora lui finul lui D-zău ?
- Nici n-am auzit, nici n-am văzut. Dacă n-o fi știind frate-meu, vântul de la miază-zi. 
Când o suflat odată, o venit altul. Aista era mare de stat, cu buzele mari și n-avea ochi. Da când sufla, peste tot locul s-auzea.
- N-ai văzut, n-ai auzit pe smăul care a luat pe fată, pe sora lui finul lui D-zău ?
- Nici n-am văzut, nici n-am auzit.
- Ce-i de făcut ? zice Pajăra.
- Da n-o fi știind frații noștri cei de cruce ?
- Da unde-s ?
- Aciea-s departe. Trebuie să ne ducem loc mult. Na-ți un firicel din părul meu, na-ți și din barba mea și te pornește băiete la drum. Și să pui perii 'n trei și când la o vreme de nevoie să șuieri într-înșii, eu, noi ți-om veni într-ajutor și fă de-a-dreptul pe aici și-ai să dai de pădure și tot te du 'nainte .
Se ia el și se pornește, merge pân-în pădurea ceea ... când în mijlocul pădurii vede - o fumărie strașnic de mare încât se 'nnădușia , nu mai putea. S-apropie el acolo pin fum binișor și găsește pe mama smăului - își pârlea părul de pe picioare că era cald strașnic și nu mai putea.
- Bună ziua mătușă.
- Mulțămesc D-tale voinice, da - zice - und-te duci voinice ?
- Caut curtea smeului, mătușă.
- I, flăcăule ! Mult trebue să mergi pân ce-i ajunge și nu mai rămâi cu zile de te-i apropia.
- Mă rog, mătușă, să-mi spui unde-i drumul cela, că nu mi-i frică ... mă duc.
- Eu nu-l știu, dragul mătușii.
El, ducându-se așa prin pădure, aude - un glas de om zicând: 
- Valeu, valeu, tare mi-i foame ! 
El s-apropie. Oare ce să fie - acolo ? Vede un om șezând, grecește, jos:
- Da ce te vaiți, bade ?
- De pe nouă lanuri grâu am strâns și tot pâne l-am făcut și l-am mâncat și tot mi-i foame.
- Hai cu mine.
- Hai.
Mergând el mai departe a auzit un glas de om zicând așa: tare mi-i sete.
- Bună vreme, omule. Pentru - ce ți-i sete, nu găsești apă să te saturi ?
- Câte iezăre a fost în pădurea asta toate le-am băut și tot mi-i sete.
- Hai cu mine.
- Hai.
Mergând ei așa mai departe a intrat în altă pădure tustrei ș' aude sub tufe un foșnet. Cine era ? Vântul de amiază cel cu buzele mari.
- Bună vreme, vântule, ce faci aici ?
- Mă stăpânesc să-mi țin suflarea și să 'mpușc un țânțariu. Da să-l împușc să nu-i sparg pielea.
- Da unde-i țânțarul, că eu nu-l văd.
- Îi lângă soare.
- Lasă, hai cu mine.
- Ba nu. Eu mă duc după țânțar, duceți-vă voi înainte.

* * *

Dă clic aici pentru Finul lui Dumnezeu (2) !