VLAICU-VODĂ (18)

de ALEXANDRU DAVILA

ACTUL V

Scena VIII

ACEIAŞI, afară de SOLUL SÂRBESC

VODĂ

Pârcălabe, vreau poporul meu să fie-nştiinţat
De unirea şi-nrudirea care-aci s-au încheiat
Ca să pomenească ţara, ca pe-o zi de praznic mare,
Ziua când din letopiseţ şi-a şters anii de-nchinare,
Iar eu m-oi ruga la Domnul şi-i voi mulţumi smerit,
Că de mâna ucigaşă-n astă-noapte m-a ferit.

În biserica domnească să mă-nconjure norodul;
Nicodim va zice slujba.

(Senzaţie. Boierii, comentând, formează grupuri.)

MIRCEA

(aparte)
El îţi va sluji prohodul.

MANEA

(în grupul din extrema stângă)
Veste bună pentru ţară.

VLAD

Pentru ţară, aşa e.
Pentru domnul Mircea, însă, nu prea.

MANEA

Dar de ce?

VLAD

Că iubeşte pe domniţa Anca.

MANEA

Şi?

COSTEA MUŞAT

Iubirea
E putere foarte mare. Prin ea ni se schimbă firea:
Dintr-un om cinstit, s-ajunge cine ştie ce pungaş;
Din boier înalt la suflet, un mişel, un ucigaş;
Vezi, amorul zăpăceşte. Câteodată ne învaţă
Să facem o nebunie, cel puţin o boroboaţă.

(Pârcălabul a ieşit cu crainicii şi pristavii. Vodă, sprijinit de Grue, se urcă pe pridvor prin care se vede cerul înălbit de zorile zilei. Mircea îi urmăreşte mişcările, strecurându-se printre grupuri.)

VODĂ

(pe pridvor)
Grue, vechiul meu tovarăş, pavăza şi braţul meu,
Iacă zorile ce-n neguri le zăream doar tu şi eu.
(S-aud afară trâmbiţele crainicilor. Ca însufleţit:)
Mi-am redobândit coroana, iar sunt domnul ţării mele
Uite cum se şterg, pălite, de pe boltă, mii de stele,
Când de zori s-anunţă firii soarele biruitor,
Astfel, când se-nalţă fruntea mea de domn stăpânitor,
Pier în preajma mea duşmanii, mi se luminează zarea!
Tot se-nchină, se-ngenuche, tot, tot, tot.

MIRCEA

(sărind la el, cu pumnalul ridicat)
Uiţi răzbunarea!

(El se năpusteşte asupra lui Vodă, Dar Grue, care-i observă apucăturile de la începutul actului şi-l pândeşte din ochi, se repede înaintea lui. Se produce o vălmăşeală, boierii sărind din toate părţile.)

VODĂ

Mişelul!

VLAD

Ah!
Stai!

MANEA

Păzeşte!

MURGU

Doamne Mirceo!

BALDOVIN

Nu lăsa!

ROMÂN HERESCU

Ţine-l bine!

COSTEA

Ticălosul!

(Boierii au apucat şi dezarmat pe Mircea. Vodă se coboară în scenă, înconjurat de câţiva.)

GROZA

E rănit Măria-sa!

VODĂ

Nu, nu sunt rănit!

MIKED

Dar iată sânge.

COSTEA

Mâinile ţi-s pline.

VODĂ

Da, adevărat! De unde? Eu nu sunt rănit. Dar cine,
Cine? Căutati!...
(Boierii se privesc şi Vodă, întorcându-se spre fund, vede pe Grue, care coboară spre ei, împleticindu-se.)
Ah! Grue! Grue! El! El!
(Vodă aleargă la Grue, îl primeşte-n braţe şi vine în faţă, sprijinindu-l.)
Eşti rănit,
Grue? Vorbeşte...
(Grue face o sforţare, dar se prăvăleşte la pământ.)
Grue!
(Vodă se-ngenunche, susţinându-l.)
Doamne! Cum a-ngălbenit!
Oh! mi l-a ucis, desigur! Grue!
(Îl ridică în braţe. Grue face o mişcare de durere.)
Da, te doare...
Stai! aşa!
(Îl aşează binişor cu capul pe genunchiul său. Grue îi caută mâna.)
Ce vrei?
(Grue, care i-a luat mâna, o duce la gură şi o sărută lung.)
Răspunde, e mai bine?
(Grue răstoarnă capul, se întinde, îşi dă sufletul.)
Grue! Moare!
Moare!... Grue! Doamne sfinte! moare! Grue!
(Îl ridică-n braţe, îl pipăie.)
Mort! e mort!
Oh! deşert va fi de-acuma sufletul ce-n mine port!
Oh! oh! Grue! Vai de mine! Grue!... Doamne, mi se frânge
Inima! Oh! Oh!...

(Toţi cei de faţă dau în genunchi.)

MIKED

(care a-ngenuncheat lângă mort)
Stăpâne...

VODĂ

Plângi, Mikede? Oh! va plânge
Obştea-ntreagă-a ţării noastre, din român pân' la boier,
Când va şti ce suflet mare napoiatu-s-a la cer.
(Vodă se scoală din genunchi, îşi scoate dulama de domn şi o azvârle pe trupul lui Grue.)
Bane, Vreau să i se facă pogribanie domnească,
Iată-i giulgiul.
(Câţiva boieri ridică trupul lui Grue şi ies cu el prin stânga. Vodă, cu braţele întinse, cuvântează:)
Grue! Grue! ca pe veci să pomenească
Datina moşiei tale dragostea ce i-ai purtat,
Fi-vei la piciorul stranei domnilor înmormântat.
Căci în tine, biet Român Grue, fost-au întrupate
Însuşirile de suflet în popor adânc săpate!
Şi, prin tine,-n el găsit-am, când restriştea mă lovea,
Singurul statornic reazăm ce-am avut în ţara mea.
(Boierii fac către Vodă un gest de mâhnire: el le răspunde:)
Da! căci v-a citit în suflet inima-mi îndurerată:
Toţi v-aţi îndoit de mine, toţi m-aţi renegat vreodată.
Pentru toţi, cândva, cocoşul lui sin Petru a cântat...
Numai el, poporul, fostu-mi-a statornic ne'ncetat,
El, ce sufere, ce tace, ce iubeşte şi ce crede
Fără-a cerceta, în Domnul pus de datină, Mikede!
Şi ce, pururi, cade jertfă când, în vremuri de nevoi,
Dezbinarea se strecoară sângeroasă printre noi!
Grue, Grue! Vai! sărmanul!

(Îşi întoarce ochii şi vede pe Mircea între streji. Într-un imbold îşi trage paloşul şi se repede la el răcnind:)

Câine!

(Miked, Dragomir şi alţii îl reţin. Toţi s-au sculat în picioare. El atunci se stăpâneşte, îşi pune paloşul în teacă.)

Da, aveţi dreptate:
Aşa crime nu se cade să rămână ne'nfierate,
Nici să piară osânditul de-aşa paloş fulgerând,
Ci de funia menită ucigaşilor de rând.
(Mircea face un gest de revoltă.)
Ah! te doare, te răneşte, ţi-e osânda grea şi crudă
Nu? Dar spune, suflet negru, cuget buimăcit de ciudă,
Ca să făptuieşti aceasta, ce duh rău te-a prididit?
Spune!

MIRCEA

Vrednic sunt de moarte, dar să mor nedosădit.

VODĂ

Moartea? Zău! Pentru-aşa crime crezi că e-ndestulătoare?

MIRCEA

Chinuri? Nu mă tem, în mine, chinuri port cotropitoare,
Le-am cătat tămăduire-n răzbunare-asupra ta,
Dar de ele numai moartea, blânda moarte, m-a ierta.

VODĂ

(Pauză. Apoi cu exaltare.)
Chinuri? Tu vorbeşti de chinuri? Chin, a inimii bătaie?
Chin? O clipă de nădejde, o-mboldire, o văpaie
Ce s-aprinde cu-o privire, ce cu-o lacrimă s-a stins
Şi din care numai rodul fără vlagă iese-nvins!
Chinuri! Dar deşteaptă-ţi mintea, dar te uită-n neagra zare!
De eşti om, fă-ţi ochii roată peste ţara şi hotare.
Chinuri!... Dar priveşte sânul bietei noastre de moşii.
Numără, de poţi, pe dânsul urmele de vrăjmăşii;
Prin palaturi, prin colibe, jos, la şesuri, sus la munte!
Despicate de cu veacuri, rănile-i sunt încă crunte!
Sabie şi foc, din vale, din deal, sabie şi foc!
Ani de groază şi de sânge mulţi!... de linişte deloc!
Veşnic lupta pentru lege, veşnic lupta pentru nume,
Mor flăcăii înainte de moşnegi şi chiar de mume!
Roşul focului pe ceruri, roşul sângelui pe-ogor;
Dacă mor de fier sau pară, chiar ei nu o ştiu, dar mor:
Şi, murind, sărută sânul ţării mume, căci îl doare
Plânsul ei bătrân pe-obrajii încă-a unui fiu ce-i moare!
Şi sunt veacuri de când unii după alţii anii fug
Şi de când această ţară nu e, vai! decât un rug
Unde mucenicii noştri, muritori într-o credinţă,
Moştenire-şi lasă vlaga şi nădejdea-n biruinţă!
Rug pe care se tot urcă, nesătui, moştenitori,
Ucenicii biruinţei amânate-atâtea ori!...
Iată chinurile noastre, şi cu ele, doruri, vise,
Pe moşia strămoşească-n lung şi lat, cu sânge scrise!
Iată chinurile mele, ale unui domn român,
Basarab, de sine vrednic şi de numele-i bătrân,
Pe când tu, tu... Ce văd... plânge

MIKED

Doamne!

DRAGOMIR

Doamne!

MIRCEA

Mi-e ruşine.

MIKED

Pocăinţa este cazna sufletului.

VODĂ

(îndurerat, ca pentru sine)
Grue!

DRAGOMIR

Cine
N-a păcătuit... !

COSTEA

E tânăr.

VODĂ

(idem)
Grue! Vai!

MIRCEA

(sculându-se)
Măria-ta,
Sunt nevrednic, şi nevrednic fi-voi chiar de m-ai ierta!
Dar să-ngăduie mărirea sufletului tău, stăpâne,
Să mă urc şi eu pe rugul vitejiilor române!
De rugina mişeliei să nu-mi fie gergul ros!
Să nu mi se stingă viaţa, cât o fi, făr'de folos!
Să simţesc, şi eu, ca tine, chinurile ţării mele!
Rănile-i de veci deschise, lacrimile-mi să le spele!
Şi să mor ca morţii noştri, după pilda ce au dat,
Plâns de tine, cum e Grue, şi de Dumnezeu iertat.

VODĂ

(idem)
Grue, vai!

MIKED

Mărite doamne, miluieşte-atâta jale.

COSTEA

Duhul lui văzu lumina.

DRAGOMIR

S-a robit Măriei-tale.

(Toţi întind mâini rugătoare. Vodă face un gest solemn de tăcere.)

VODĂ

Toţi v-ati îndoit de mine...
(Către Mircea:)
Să te crez?

MIRCEA

Pe Dumnezeu...

VODĂ

(întrerupându-l)
Nu, taci!
(Tainic, luându-l la o parte.)
Mi-ai ucis pe Grue, pavăza şi braţul meu!
Mă pricepi! Fii... ce-a fost Grue!

(Joc de scenă. Mircea face un gest ca şi cum ar întreba: „Eu? Vodă răspunde din cap: „Da")

MIRCEA

Te-nteleg şi jur!

GLOATA

(afară)
Trăiască
Vodă Vlaicu!

(Vodă, sprijinit de Mircea, îndemnat de Dragomir şi de Miked, merge cu ei la pridvor şi se arată poporului. Se face tăcere.)

VODĂ

Să trăiască Ţara noastră Românească!

GLOATA

(afară)
Să trăiască! să trăiască! Ura!

VODĂ

Drag norodul meu,
Ţine datina străbună ca credinţa-n Dumnezeu!
E nemernic cine-o uită! Datina e legătura
Sfântă dintre domn şi tine...

GLOATA

(afară)
Ura! Ura! Ura! Ura!

Cortina cade în timpul uralelor.

Sfârșit

Găsești povestirea pe scurt pe blogul

Povestiri pe scurt de lecturi școlare !