FLACĂRA ALBASTRĂ (2)

de frații GRIMM.

Urmare la Flacăra albastră (1)

-  Așa ? Atunci ajută-mă să scap de-aici, zise oștea­nul.
Omulețul cel negricios îl luă de mână și-l duse pe niște căi subpământene și nu uită să ia cu sine și flacăra albas­tră.
Cât merseră pe drumul de sub pământ, omulețul îi arătă toate comorile pe care le strânsese acolo vrăjitoarea, și oșteanul luă cu sine atâta bănet și odoare prețioase, cât putu să ducă cu el. Când ajunseră la lumina zilei, oșteanul îi porunci omulețului:

-  Acu du-te de-o leagă fedeleș pe hoașca aia de vră­jitoare și du-o degrabă la judecată.
Nu trecu mult și oșteanul o și zări pe băbușcă trecând ca fulgerul, călare pe-un cotoi sălbatic, și țipând cât o ținea gura, că te apuca groaza.
Apoi se trezi iar cu omulețul lângă el.
-  Stăpâne, zise fărâma de om, ți-am împlinit în totul porunca. Cotoroanța și-a căpătat pedeapsa și zace închisă sub lacăt, în fundul unei hrube. Acu ce-mi mai poruncești ?
-  Nu-ți mai poruncesc nimic deocamdată, răspunse osteanul. Te poți întoarce acasă. Dar nu uita să mi te înfățișezi de-ndată ce-oi avea nevoie de tine și te-oi chema !
-  Vezi, uitasem să-ți arăt că, de vrei să mă chemi, n-ai decât să aprinzi luleaua la flacăra albastră și pe loc mă infățișez în fața domniei tale...
Acestea zicând, omulețul pieri, în timp ce oșteanul se îndrepta spre orașul de unde plecase nu de voia lui. Își cumpără straiele cele mai de preț pe care le găsi, trase la cel mai bun han și-i ceru hangiului să-i pregă­tească odaia cea mai arătoasă pe care o avea.
După ce fură toate rânduite cum se cuvine, îl chema pe omuleț și-i zise:
-  L-am slujit pe împărat cu credință, dar, în loc să mă răsplătească, el m-a alungat fără milă și m-a lăsat muritor de foame. Așa că ard să mă răzbun.
-  Și ce-mi poruncești să fac ? întrebă omulețul.
-  La miezul nopții, când fata împăratului va fi cufundată-n somn, să mi-o aduci aici, adormită, că vreau să-mi fie slugă !
-  Pentru mine asta-i treabă ușoară, îl asigură omu­letul, dar mă tem pentru tine, stăpâne, că-ți bagi viața-n primejdie, și de-o fi să se afle, o plătești cu capul !
De îndată ce bătu miezul nopții, usa se și deschise... Pasămite, era omulețul, care păși în odaie, aducând cu sine pe fata împăratului.
-  Aha, iată-te !... o întâmpină oșteanul. Ei acu pune-te degrabă pe lucru ! Du-te de ia mătura și curăță odaia, să mi-o faci lună !
Iar când fata sfârși de măturat, o chemă să vină mai aproape de el și, întinzându-și picioarele, îi porunci:
-  Scoate-mi cizmele!
Și domnița trebui să-i tragă cizmele din picioare și să le dea lustru, până i se oglindi chipul în ele de atâta frecat. Și îndeplinea toate poruncile oșteanului fără să rosteasca un singur cuvânt de împotrivire, ca și cum i-ar fi fost gura ferecată c-un lacăt, și ochii și-i tinea pe ju­mătate închiși, de parcă era vrăjită.
La cel dintâi cântat al cocoșilor, omulețul o duse îna­poi la palatul domnesc și-o culcă în patul ei.
Dimineața, când se trezi din somn, domnița se înfățișă înaintea împăratului și-i povesti că a avut un vis tare ciudat:
-  Se făcea că o stârpitură de om m-a luat din odaia mea și m-a purtat pe ulițe, cu iuțeala fulgerului, apoi se făcea c-am intrat într-o odaie unde locuia un oștean și acesta mi-a poruncit să-i fiu slujnică. M-a pus la muncile cele mai pline de umilință, de-a trebuit să-i mătur odaia și să-i lustruiesc cizmele. Totul nu s-a petre­cut decât în vis, dar mă simt atât de trudită, de parcă s-ar fi întâmplat lucrurile aievea.
-  Ei, draga tatii, visul ăsta s-ar putea să nu fi fost numai un vis, ci lucru de-adevărat, răspunse împăratul, rămânând pe gânduri. Uite, tu să-mi urmezi povața asta, că ți-o prinde bine: umple-ți buzunarul cu mazăre și fă o găurică în el, pe unde să se scurgă boabele. Dacă ară­tarea o mai veni și la noapte să te smulgă din așternut, mazărea o să curgă afară din buzunar și o să lase urme pe tot drumul care-o să-l faceți.
Dar omulețul, care avea puterea să se facă nevăzut, se afla în clipa aceea drept în fața împăratului și-i fu dat să audă totul.
În noaptea următoare, când o purta iar pe ulițe pe fata împăratului, care dormea dusă, câteva boabe de mazăre scăpară într-adevăr din buzunarul fetei, dar ele nu fură de nici un folos, căci vicleanul omuleț avusese grijă să împrăștie mazăre, din timp, pe toate ulițele. Domnița fu nevoită să trudească și de astă dată ca o slugă netrebnică, până la cel dintâi cântat al cocoșilor. A doua zi, împăratul își trimise slujitorii să-i găsească drumul pe care-l urmase fata sa în timpul nopții, dar pas de-l nimerește, că pe toate ulițele se găseau împrăștiate numai boabe de mazăre... Și copiii sărmani mișunau pretutindeni pe ulițe, culegând mazărea și strigând veseli:
-  Azi-noapte a plouat cu mazăre ! Azi-noapte a plouat cu mazăre !

* * *

Urmează Flacăra albastră (3)