de frații Grimm
- Acum te poți întoarce acasă, că nu mai am nevoie de tine ! Dar de dat, nu pot să-ți dau nici măcar o para, că simbrie e drept să capete de la mine numai acela care mă slujește !
La auzul acestor cuvinte, bietul oștean rămase împietrit și se tot bătea cu gândul ce-o să se facă el de-aci încolo și-n ce chip o să-și poată câștiga pâinea. Cu inima plină de amărăciune, o porni la drum. Cum n-avea nici o țintă, rătăci toată ziua la întâmplare și către seară ajunse într-o pădure. Când întunericul coborî de-a binelea și noaptea cea neagră se înstăpâni în codru, numai ce zări în depărtări mijind o lumină. Se luă după ea și într-un târziu ajunse în pragul unei colibe unde locuia o vrăjitoare.
- Fii bună, măicuță, și mă adăpostește peste noapte, se rugă el. De ai cumva de-ale gurii, îndură-te de-mi dă și ceva de mâncat și de băut, că altminteri simt că mă prăpădesc !
- Ian auzi-l ! răspunse baba. Da cine s-ar milostivi sa-i dea măcar o îmbucătură unui pribeag ca tine !... Vezi însă că eu m-oi îndura și te-oi găzdui, de-mi vei face și tu ce-o să-ți cer.
- Și ce-mi ceri ? întrebăa oșteanul.
- Mai nimica: să-mi sapi grădina, începind de mâine.
Omul primi cu dragă inimă și a doua zi se puse pe muncă. Săpă el din răsputeri, fără să se cruțe, dar nu-i fu cu putință să sfârșească lucrul până seara. Văzându-l că degeaba îi tot dă zor și se chinuiește, vrăjitoarea îi spuse:
- Bag de seamă că mai ai mult de lucru și că n-o să poti răzbi în seara asta... Uite ce e: te-oi găzdui la mine încă o noapte, da numai de te-nvoiești ca mâine să-mi aduci din pădure un car cu lemne !
Osteanul primi, că n-avea încotro. Deși trudise ca vai de el toată ziulica, nu-i fu chip să aduca lemnele în bătătura babei mai devreme de a se lăsa amurgul. Și întâmpinându-l din prag, vrăjitoarea îi spuse din nou că-i va mai îngădui să mâie la ea încă o noapte.
- Da pentru asta, îi zise ea, tare ușor lucru îți cer să-mi faci mâine... În spatele casei e un puț vechi și secat, și nu știu cum am facut de-am scăpat un opaiț în el. Toată treaba ar fi să-mi scoți de acolo opaițul acela, care arde cu o flacără albastră, ce nu se stinge niciodată.A doua zi, baba se grăbi să-l ducă la puț și-l ajută să coboare înăuntru într-o coșarcă. Oșteanul caută ce caută, și găsind opaițul, îi facu semn babei să-l tragă afară. Băbușca se opinti din toate puterile și, când fu să ajungă coșarca aproape de ghizduri, se repezi și întinse mâna să-i smulgă oșteanului opaițul. Dar acesta îi dibăcise din vreme gândul cel rău și strigă la ea:
- N-o să-l las din mână, n-avea grijă, până ce n-o să mă simt că stau iar cu amândouă picioarele pe pământ !
Auzindu-l cum o înfrunta, vrăjitoarea se mânie cumplit și, dând drumul la funie, își văzu de ale sale. Sărmanul oștean se duse de-a berbeleaca până-n fundul fântânii și se trezi pe pământul jilav și rece, fără să fi pățit ceva. Și, cătând în jur, băgă de seamă că opaițul continua să-și zbată flacăra albastră. Dar la ce avea să-i mai folosească acum lumina, când ajunsese la încredințarea că nu-l mai aștepta scăpare de nicăieri ? Că doar zile multe nu-i mai era dat să trăiască ! Rămase câteva clipe pe gânduri, cu inima întristată, și, fără să vrea, vârî mâna în buzunar și dădu peste luleaua umplută pe jumătate cu mahorcă. "Asta-mi va fi mângâierea cea din urmă !" își zise el abătut. Și scoțând luleaua din buzunar, o aprinse la flacăra albastră și începu să pufăie. În clipa când fumul începu să se urce pe gârliciul puțului, numai ce apăru înainte-i un omuleț negricios, care-l întrebă smerit:
- Ce-mi poruncești, stăpâne ?
- Ce-aș putea să-ți poruncesc eu ție ? întrebă la rându-i oșteanul, cuprins de uimire.
- Am datoria să mă supun la toate poruncile pe care mi le dai și să le aduc la îndeplinire întocmai, rosti iar omulețul.
* * *
Urmează Flacăra albastră (2)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !