09.04.2016

Bobocul de rață cel urât (5)

de Hans Christian Andersen.

Urmare la Bobocul de rață cel urât (4)

Şi bobocul porni; lunecă pe apă, se dete la fund; dar toate lighioanele îl disprețuiau din pricina urâțeniei lui. Sosi toamna, frunzele din pădure se îngălbeniră, vântul le făcea să zboare, cerul se posomorî; nori grei se bolovăneau încărcați de gheață şi de zăpadă. Pe gard ciorile zgribulite de frig croncăneau; numai cât te gândeai și te apuca tremurul. Bietului boboc numai bine nu-i era.
Într-o seară, pe când soarele apunea frumos după deal, un stol de păsări mari și falnice ieșiră de prin tufișuri; bobocul nu mai văzuse niciodată asemenea păsări; erau de-o albeață strălucitoare și aveau gâtul lung și mlădios. Erau lebede. Glasul lor era cu totul deosebit; își desfăcură aripile lor lungi și sclipitoare, pentru a se duce departe de locurile acestea, departe, în țările calde, să caute lacuri care nu îngheață niciodată. Se înălțau în sus, așa de sus încât bietul boboc se simți grozav de umilit, se învârti în apă ca o roată, ridică gâtul, și-l întinse în sus, spre lebedele călătoare, și dădu un țipăt așa de ascuțit și de ciudat, încât se sperie el singur de glasul lui. Nu mai putea uita frumoasele păsări, fericitele păsări din slăvi și când nu le mai zări deloc se dete la fund; iar când ieși la fața apei, parcă nu mai era el. Habar n-avea ce păsări erau acelea și unde se duceau ele; și cu toate astea le iubea, îi erau dragi cum nimeni nu-i fusese așa drag pe lume. Ar fi fost prea fericit dacă l-ar fi îngăduit și pe el, biată ființă urâtă, să stea cu ele.

Şi iarna era tot mai grea; bobocul înota mereu încolo și-ncoace ca să împiedice apa de-a îngheța de tot; dar în fiecare noapte copca în care înota se făcea tot mai mică. Era un ger așa de cumplit, că se auzea gheața trosnind; bietul boboc era silit să-și miște picioarele, pentru ca să nu se închidă copca în jurul lui. Dar, în sfârșit, se simți istovit; osteneala îl doborî, nu se mai putu mişca și fu prins de gheață.

A doua zi de dimineață, veni pe-acolo un țăran şi îl văzu; se apropie, sparse gheața, luă bobocul și îl duse femeii lui. Acolo bobocul își veni în simțire.

Copiii dădură să se joace cu dânsul, dar bobocul, crezând că vor să-l omoare, de frică se-aruncă huștiuluc în oala cu lapte, încât tot laptele se împrăștie prin odaie. Femeia strigă și bătu din palme de mânie; el, nebun de spaimă, sari în putineiul cu unt, de-acolo în covata cu făină și pe urmă își luă zborul afară. Acum era frumos de văzut ! Femeia răcnea, alerga după el și voia să-l bată cu vătraiul; copiii se repeziră pe grămada de gunoi, ca să prindă rățoiul. Ei râdeau și țipau; noroc pentru bietul boboc că poarta era deschisă; se strecură binișor printre crengi și se ghemui în zăpadă, prăpădit de osteneală.
Ar fi prea jalnic de povestit toate necazurile și suferințele pe care le-a avut, bietul, de îndurat în iarna aceea strașnică.
Stătea rebegit, culcat în marginea iazului, printre trestii, când într-o zi începu soarele a străluci și-l dezmorți cu razele lui. Ciocârliile cântau. Era o primăvară fermecătoare.
Deodată bobocul îndrăzni să se lase aripilor lui, care - minune - băteau aerul cu mult mai multă putere ca altă dată și erau în stare acum să-l duca departe, oriunde... În curând se pomeni într-o grădină mare, unde merii erau înfloriți și socul răspândea miresme dulci aplecându-și crengile lui lungi şi verzi până deasupra șanțurilor. Ce frumoase erau toate în locurile acelea, și cum se cunoștea că era primăvara !
Din adâncimea tufișurilor ieșiră trei lebede albe și mândre, de toată frumusetțea. Ele băteau din aripi şi lunecau lin pe luciul apei. Bobocul cunoștea păsările acestea minunate; el fu cuprins deodată de-o neliniște ciudată: ”Vreau să mă duc la ele, la păsările acestea împărătești; au sa mă ucidă că am îndrăznit eu, așa de urât, să mă apropii de ele; dar ce-mi pasă ? La urma urmei, e mai bine să mă omoare decăt să fiu împins cu piciorul de servitoare si să îndur toate necazurile iernii.”
Se aruncă în apă și vâsli înaintea lebedelor. Acestea îl văzură și veniră spre el cu penele zburlite:
- Omorâți-mă, zise bietul boboc și aplecându-și capul deasupra apei, îşi așteptă moartea. Dar ce văzu în oglinda apei ! Își văzu, acolo sub el, însuși chipul lui; nu mai era însă o pasăre slută, cu pene cenușii, închise, de care fugeau toti, era și el acum lebădă ! Da, era lebădă!
Nu-i nici un rău să te naști într-o curte de păsări, când ieși dintr-un ou de lebădă.
Şi acum parcă-i părea bine de toate suferințele și necazurile îndurate; acum pentru întâia oară gusta el toată fericirea, văzând frumusețea care îl înconjura. Lebedele cele mari înotau în jurul lui și îl mângâiau cu ciocurile lor.
În grădină veniră copii, care aruncau pâine și grăunțe în apă; cel mai mic dintre ei strigă:
- lată una nouă ! 

Ceilalti copii țipau și ei de bucurie:
- Da, da, adevărat, a venit una nouă ! şi băteau din palme și jucau pe mal; alergară apoi la părinții lor și veniră iar să arunce pâine și prăjituri zicând cu toții:
- Cea nouă e cea mai frumoasă! E tânără și ce lin plutește...
Şi lebedele mai bătrâne plecau gâtul în fața ei.
Atunci ea se simți rușinată și își ascunse capul sub aripă; nu știa cum să mai stea, că era prea mare fericire pentru ea. Dar nu era îngâmfată deloc. O inimă bună nu e niciodată îngâmfată. Se gândea cum fusese oropsită și batjocorită pretutindeni şi iată că acum îi auzea pe toți zicându-i că este cea mai frumoasă pasăre dintre toate păsările frumoase. Şi socul își îndoia crengile lui spre dânsa, și soarele răspândea asupră-i o lumină caldă și binefăcătoare ! Atunci își umflă și ea penele, își înălță gâtul frumos și strigă din toată inimă:
- Atâta fericire niciodată n-am visat. Cum aş fi putut eu visa atâta fericire ! Eu, care eram "bobocul de raţa cel urât" ! 

Sfârșit

Găsești povestirea pe scurt pe lecturirecenzate.ro

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !