de Hans Christian Andersen.
Era pe vremuri un împărat căruia așa de mult îi plăcea să fie
bine îmbrăcat și să aibă mereu haine noi încât își dădea toți banii numai pe
îmbrăcăminte.
Nu se îngrijea deloc de oștire, la teatru nu se ducea și nu-i
plăcea să se plimbe prin pădure decât doar ca să-și arate hainele cele noi.
Avea un rând de straie pentru fiecare ceas al zilei și așa cum se spune despre
un rege că se sfătuiește cu miniștrii, despre el mereu se spunea că "se
îmbracă", asta fiind îndeletnicirea lui de fiecare clipă.
Orașul era plin de viață. Veneau o mulțime de străini și odată
au venit și doi pehlivani care se dădeau drept țesători și spuneau că știu să
facă o stofă frumoasă cum nu se mai afla alta. Nu numai că culorile și desenele
erau frumoase, dar ei ziceau că hainele făcute din această stofă aveau și o
însușire minunată, și anume că toți cei care nu erau potriviți pentru slujba pe
care o îndeplineau și toți cei care erau proști de dădeau în gropi nu puteau să
le vadă.
”Strașnice haine ! s-a gândit împăratul. Dacă mi-aș face niște
haine de acestea aș putea să aflu care din slujbașii împărăției nu-s buni
pentru slujbele pe care le au și aș putea să aflu care din supușii mei sunt
proști și care sunt deștepți. Numaidecât trebuie să-mi fac asemenea haine.” Și a
dat pehlivanilor o mulțime de parale să înceapă să lucreze.
Cei doi șoltici au înjghebat două războaie de țesut, s-au așezat
și s-au prefăcut că țes, dar nu țeseau nimic. Cereau mătasea cea mai subțire și
fire de aur de cel mai bun, dar băgau mătasea și aurul în buzunar și lucrau la
stativele goale până noaptea târziu.
"Oare unde or fi ajuns cu lucrul ?", s-a gândit
împăratul după ce a trecut o bucată de vreme, dar era cam cu inima strânsă când
se gândea că toți cei care-s proști sau nu-s pricepuți în slujbă nu vor putea
vedea stofa. În ce-l privește pe el, n-avea nici o teamă, totuși voia mai întâi
să trimită pe altul să vadă cum stau lucrurile. Toți în oraș știau ce putere ciudată
are stofa și fiecare era curios să știe cât de nepotrivit în slujbă sau de
prost este vecinul.
”Am să-l trimit pe sfetnicul meu cel bătrân; e om cinstit și de
încredere, el poate mai bine decât oricine să judece stofa, fiindcă e înțelept
și nimeni nu-și îndeplinește slujba mai bine ca el.”
Sfetnicul cel bătrân s-a dus în odaia unde cei doi pehlivani
lucrau la războaiele goale.
”Doamne ferește, ce-o mai fi și asta ? s-a gândit sfetnicul și a
deschis ochii mari. Nu văd nimic !”
Dar n-a spus că nu vede.
Pehlivanii l-au rugat să vină mai aproape și l-au întrebat
dacă-i plac culoarea și desenul stofei. Și tot îi arătau stativele, care erau
însă goale. Bietul sfetnic holba ochii, dar de văzut nu vedea nimic, fiindcă nu
era nimic de văzut. "Oi fi eu prost? se gândi el. N-aș fi crezut; oricum,
asta nu trebuie s-o afle nimeni. N-oi fi bun pentru slujba pe care o fac ? Nu,
nu-i bine să spun că nu văd stofa."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !