de Calistrat Hogaș
din volumul ”Pe drumuri de munte” - ”Amintiri dintr-o călătorie”
Urmare la Hălăuca (2)
Un nou
curaj şi o nouă putere începu să circule în vinele mele. Mi se părea că nu-mi
mai este nici foame, nici frig şi aş fi început să şuier, dacă auzul meu,
ocupat cu recunoaşterile, n-ar fi avut nevoie
de linişte. Trecuse din noapte un ceas plin de grijă şi nedumerire. Obosiţi şi
flămânzi, începusem a scoborî la vale, spre a găsi un adăpost în dosul vreunei
stânci sau în fundul vreunei văgăuni mai apărate de vânt. Sunt încredinţat că
tovarăşul meu îşi număra în gând pe toţi strămoşii în ordine cronologică şi-i
blestema pe rând. Eu mergeam cu îngrijire, despicând cu ochiul întunericul
nopţii, iar cu urechea adâncimile depărtărilor reci, deşerte şi întunecoase.
Eram poate aproape să ne aşezăm pentru noapte în vreuna din îndoiturile mai
tăinuite ale Hălăucei, când mi se păru că un lătrat de câine îmi atinge auzul;
mă oprii locului şi ascultai. Era în adevăr un lătrat aidoma de câine şi încă
nu aşa de depărtat, după cât puteam măsura cu auzul. Dacă cea mai dumnezeiască
muzică m-ar fi deşteptat din visul cel mai fioros, nu mi s-ar fi părut mai
dulce şi mai prietenească. Fără să mai stăm pe gânduri, ne îndreptarăm paşii
într-acolo. După un pătrar de oră, zărirăm o lumină şi forma unei aşezări
omeneşti: era o stână; dar, tocmai pentru acest cuvânt, rămaserăm câtva în
cumpănă, dacă trebuie sau nu să ne apropiem; atât câinii, cât şi înfăţişarea
noastră la asemenea oră în mijlocul ciobanilor erau - poate - atâtea cuvinte,
care să ne oprească un moment pe loc. După un scurt consiliu, ne hotărârăm a
înainta.
Când
furăm ca la o zvârlitură de băţ aproape de stână, câinii simţiră şi unul câte
unul începură a se repezi, lătrând de pe locurile lor. Cât te-ai şterge la
ochi, furăm împresuraţi din toate părţile de o mie de colţi gata să ne sfâşie.
Planul nostru de luptă era însă mai dinainte hotărât: potrivit acestui plan, ne
puserăm deci spate la spate şi, cu vânjoasele noastre beţe de drum, începurăm a
descrie cercuri de apărare ameţitor de repezi; mărimea primejdiei ne dădea
puterea şi agerimea trebuitoare: un duel, în adevăr, original, se încinsese în
întunericul nopţii, sub lumina stelelor Hălăucei, între câinii întărtaţi cu
colţii lor de fier şi între animalul cu două feţe înjghebat în pripă de noi;
dar, în tot timpul acestei lupte deznădăjduite, noi nu încetarăm de a ne
apropia lăturiş de stână. Ciobanii, nedumeriţi asupra ce putea să fie, stăteau
ciotcă în uşa stânii cu ciomegele în mână. Erau poate gata să se repadă în
ajutorul câinilor; dar nu mai fu trebuinţă, căci noi eram acum lângă dânşii.
Înfăţişarea noastră îi linişti, pe cât înţelesei, căci ei singuri începură să
alunge câinii, care în scurt se ostoiră.
- Bună
vremea, flăcăi, zisei eu, intrând în stână urmat de tovarăşul meu.
- Bun
venit la oameni buni, ne răspunse un baci bătrân, mai murdar decât un derviş şi
înfăşurat într-un chimir lat de-o palmă domnească.
- Fii
pe pace, moşule, de buni suntem ca pâinea cea bună, dar de necăjiţi suntem ca
nişte draci pe care-i botezi în agheasmă. Uite, continuai eu, aşezându-mă
turceşte înaintea celor doi tăciuni ce fumegau în mijlocul stânii; uite, venim
azi din Pipirig, de la părintele Ionică; nădăjduiam să trecem muntele cu lumină
şi să scoborâm în Sabasa; dar noaptea ne-a apucat şi iată-ne, pentru
astă-seară, oaspeţii d-voastră. Noi suntem de la Piatra; eu sunt dascăl şi
dumnealui este recrut; a suit Hălăuca în brânci şi era să moară de frică; ce
mai soldat are să fie şi el !
-
Frică ? şi de ce ? întrebă baciul cel bătrân.
- Să
nu-l mănânce jivinile de pe Hălăuca şi să-i rămâie chipiul fără stăpân,
răspunsei eu.
Tovarăşul
meu se uita chiorâş la mine şi nu-i venea să creadă că cineva mai poate glumi
în asemenea împrejurări.
Eram
flămânzi ca nişte lupi; într-o stână însă nu moare cineva de foame. Comarnicul
gemea sub greutatea unor caşi rotunzi şi gălbii. Albeaţa bulgărilor mari de
urdă râdea parcă de negrul scândurilor afumate pe care stăteau. Un mare ceaun
de stână, plin cu jintiţă, aburea într-un colţ. De altmintrelea, necurăţenia
domnea nesupărată, ca în toate locurile unde e multă grăsime şi puţină apă.
Mirosul caracteristic de oaie, amestecat cu cel de brânză, străbătea până-n
creieri. Într-un colţ mai retras al stânii, un teanc de piei miţoase de oi
pierite slujea, desigur, unui popor întreg de checheriţe (1) drept caldă şi moale
locuinţă. Ciobanii, cu plete lungi şi unsuroase, cu staturi de uriaşi, se
găseau foarte bine în cămăşile lor impermeabile. Dintre toţi, baciul cel mai
bătrân era şi cel mai murdar. Îmi închipui că toate lucrurile propăşesc în ţara
aceasta: singură stâna trebuie să fie aceeaşi astăzi ca şi pe timpul păstoriei
dacice.
-
Moşule, zisei eu, în sfârşit, adresându-mă către baciul cel bătrân, toate ca
toate, dar n-am putea mânca ceva la dumneata ? suntem istoviţi şi de foame, şi
de oboseală.
- Cum
nu, domnişorule, cum nu ? numai să vă mulţumiţi cu ce avem.
* * *
________
(1) checherițe = ploșnițe
