de Ion Luca Caragiale |
| Calul dracului (1) |
Era odată, la marginea unui drum umblat, o fântână, și lângă fântână ședea jos o babă, ghemuită pe niște zdrențe de cergă, și morfolea-n gingii un crâmpei de covrig muiat într-o năstrapă cu apă rece. Când vedea drumeț, or pe jos, or călare, or cu carul, lăsa baba covrigul din gură, întindea dreapta și se milogea tânguios numai din vârful limbii: "Faceți-vă milă și pomană, măiculiță, de o biată păcătoasă fără putere !" Dacă-i da cineva ceva, zicea baba: "Bogdaproste, măiculiță ! Dumnezeu drăguțul să primească !... de unde dai să sporească și să izvorească !" Rar se-ntâmplă creștin drumeț să treacă pe lângă așa bătrână nevoiașă și să nu se-ndure măcar cu ce, după potriva lui; dacă nu o lescaie, măcar o fărâmă de pâine; dacă nici atâta, barem o vorbă bună.
Când îi zicea vreunul: "Crede, bătrânico, altădată !" ea răspundea: "Crez, măiculiță, crez... să ne crează Dumnezeu pe toți, drăguțul !" Pe urmă își muia covrigu-n năstrapă și s-apuca iar de morfolit.
Când îi zicea vreunul: "Crede, bătrânico, altădată !" ea răspundea: "Crez, măiculiță, crez... să ne crează Dumnezeu pe toți, drăguțul !" Pe urmă își muia covrigu-n năstrapă și s-apuca iar de morfolit.
Într-o zi, fiind târg devale, a-nceput dis-de-dimineață să se care într-acolo lume după lume de la deal. La dus, i-au mai zis babei câte unii "crede"; da spre seară, la-ntors, i-au dat care ce l-a lăsat inima... Păcum e obiceiul la târg: târguiește omul ce târguiește, cumpără, vinde; apoi, mai cu rachiu, mai cu vin, mai cu vorbă, se-nveselește, și pe urmă își mai aduce aminte și de sufletul răposaților și le dă pomană după putere. Și așa, a rămas baba pe ziua aceea mulțumită destul cu traista plină.
Încet-încet, pe-nserate, s-au împuținat drumeții; tot mai rari și mai rari, până n-a mai trecut nimeni dupa asfințitul soarelui, când s-a arătat și luna la răsărit. Dac-a-nnoptat bine, a căutat baba-n traistă și a scos niște turtă dulce, căpătată de la una dintr-un cârd de fete, care trecuseră p-acolo cântând, chicotind și făcând fel de fel de nebunii, cum fac toate codanele când se-ntorc aprinse de la joc, că-n târg fusese horă mare. A muiat baba turta dulce, a gustat-o și zice:
– Bogdaproste ! am avut o zi cu noroc astăzi... S-o ție Dumnezeu drăguțul pe fata aia, s-ajungă la bătrâneți frumoase, ca mine !
Pe urmă s-a înfășat baba-n cerga ei, și-a pus traista căpătâi și s-a ghemuit de-a binele culcată pe partea stângă, cu spatele la lună, să nu-i dea lumina-n ochi... Tocmai bine de dormit... Nici prea cald, nici prea răcoare; de vânt, nici suflare; pe câmp, așa liniște de toate patru părțile că se puteau auzi cum țârâiau și forfoteau gângăniile, miș-miș pân pâiș, și apa cum gâlgăia afară din ghizdul fântânii printre pietricele - că așa e apa, ca viața omului! atâta numa, că viața curge cât curge și pe urmă stă; dar apa curge mereu de când lumea și cât lumea n-o să mai stea...
Baba-nchisese ochii și, cu gândul cine poate ști la mai ce, ofta din când în când... și nu-i venea somnul; iar se mai gândea, ofta și mișca, să-și potrivească oscioarele mai odihnit, geaba ! nu putea măcar ațipi. Se urcase luna cam de două suliți, când iacă, i se pare babei că vin pași de la deal dinspre partea apusului. Trage cu urechea și aude bine că s-apropie drumeț; mijește ochii, și-l și vede aci-aci. Se ridică de mijloc, întinde mâna și-ncepe duios, după canonul ei:
– Faceți-vă milă și pomană, măiculiță, de o biată păcătoasă fără putere !
Totdeodată, drumețul a sosit în dreptul fântânii; abate din drum spre babă și-i zice:
– Bună seara, băbuțo; da... n-ai adormit încă ?
– N-am adormit, maiculiță; că n-am somn, vai de păcatele mele !
Drumețul se așază jos lângă babă, în bătaia lunii, și răsuflă adânc de oboseală...
– Da de unde vii dumneata, măiculiță, de-ai întârziat așa pe drum ?
– Hei ! de unde viu eu... viu de departe...
– De departe, ai ?... Și... un' te duci ?
– Hei ! unde mă duc eu... mă duc departe...
– Departe, ai ?... Da... cum te cheamă pe dumneata ?
– Prichindel mă cheamă...
– Da... de câți ani ești ?... că te vaz crud de tot…
– Merg pe șaptesprece...
– Da... părinți ai ?
– N-am, c-am fost copil lăpădat...
– Da... frățiori mai ai ?... surioare ?
– Oi fi având, dar nu-i cunosc...
– Cum, ăi fi având și nu-i cunoști ?... Ce vorbă-i asta ?
– Păi nu-ți spusei c-am fost copil lăpădat ?
– Bine, aia am înțeles eu; da vorba e, vreau să știu...
– Ia ascultă, babo, adică de ce m-ăi fi descosând așa ?
– Că vreau să știu și eu...
– Da ce-ți pasă dumitale ?
– Cum să nu-mi pese, mă ? întreabă baba cu mirare... Știi că-mi placi ! Cum, adicătele ! nu trebuie să știu eu ce pramatie de călător primesc noaptea-n gazdă ?... ai ?
– Da; da iar așa, să-mi numeri toți dinții din gură...
– Uite, mă !... da ce, ți-i scoț dacă ți-i număr ? A făcut haz băiatul de vorba babei și zice:
– Aoleo ! la bună gazdă avusei noroc să pic !… În loc să mă-ntrebi: "Ai mâncat tu ceva, mă băiete, astăzi ?... ți-o fi foame ?" dumneata îmi ei tacrirul pe nemâncate.
– Păi ce stric eu ?... tu de ce ești găgăuță și taci ?... N-ai aflat tu că, până nu plânge copilul, nu capătă țâță ?...
– Ba, aia am aflat-o eu; da, dacă m-ai năvălit cu întrebările, când era să-ți spui ?
-Vino-ncoace, terchea-berchea !
Și zicând astea, scoate din traistă o costiță de purcel, niște colaci și turtă dulce și mere, și i le dă:
– Ia colea și trage-i fălci, că dinți, slava Domnului, văz că ai.
A mâncat băiatul cu poftă mare; i-a mulțumit gazdei și s-a aplecat la fântână să bea.
– Ce faci, mă ?
– Ce să fac ?... vreau să beau.
– Păi, apă rece să bei dupa costiță afumată ? Ia colea !... Și i-a dat din desagă un clondiraș cu rachiu de izmă.
– Să-nveți de la mine, mă băiete: să nu bei apă după lucru gras, că ți s-apleacă... Ai înțeles ?
– Am înțeles... Da multe mai știi dumneata.
– Știu, firește; cum să nu știu ?... că pân la vârsta asta, de mă vezi cu ochii verzi, n-oi fi trecut ca un câine prin apă... Vorba aia: uită-te la față și mă-ntreabă de viață... Ehei ! fătu-meu; când aș sta să-ți spui cine sunt eu...
