21.06.2013

Alexandru Lăpușneanul (IV.3.)

de Costache Negruzzi

Urmare la Alexandru Lăpușneanul (IV.2.)


alexandru-lapusneanul-IV-3
Alexandru Lăpușneanul (IV.3.)

Amândoi boierii intrară la bolnav.
Otrava încă nu începuse a-și face lucrarea. Lăpușneanul sta întins cu fața în sus, liniștit, dar foarte slab. Când întrară boierii, el îi privi îndelung și necunoscându-i, îi întrebă cine sunt și ce voiesc ?
- Eu sunt Stroici, răspunse acesta.
- Și eu Spancioc, adăogi celălalt; și aceea ce voim este să te vedem pân-a nu muri, cum ți-am făgăduit.
- Oh ! vrăjmașii mei ! suspină Alexandru.
- Eu sînt Spancioc, urmă acesta, Spancioc pre care ai vrut să-l tai, cînd ai ucis 47 de boieri și care a scăpat din ghearile tale ! Spancioc, a cărui avere ai jăfuit-o, lăsându-i femeia și copiii să cerșătorească pe la ușile creștinilor.
- Ah ! ce foc simt că mă arde, strigă bolnavul, apucându-se cu mânile de pântece.
- Zi Acum slobozește, căci ai să mori. Otrava lucrează.
- Oh ! m-ați otrăvit, nelegiuiților ! Doamne ! fie-ți milă de sufletul meu ! O, ce foc ! Unde-i doamna ? Unde-i copilul meu ?
- S-au dus și te-au lăsat cu noi.
- S-au dus și m-au lăsat ! m-au lăsat cu voi ! Oh ! omorâți-mă, să scap de durere ! Oh ! înjunghe-mă tu, tu ești mai tânăr, fie-ți milă ! scapă-mă de durerile ce mă sfâșie ! înjunghe-mă ! zise, înturnându-se spre Stroici.
- Nu-mi voi spurca vitejescul junghi în sângele cel pângărit a unui tiran ca tine.
Durerile creșteau. Otrăvitul se zbuciuma în convulsii.
- Oh ! strigă, îmi arde sufletul ! oh ! dați-mi apă... dați-mi ceva să beau !
- Iată, zise Stroici, luând paharul de argint de pe masă; au rămas drojdiile otrăvii. Bea și te răcorește !
— Ba; ba, nu, nu vreu, zise bolnavul strângând dinții.
Atunci Stroici îl apucă și-l ținu neclintit; iar Spancioc, scoțând cuțitul din teacă, îi descleștă cu vârful lui dinții și îi turnă pe gât otrava ce mai era în fundul păharului.
Lăpușneanul, mugind ca un taur ce vede trunchiul și securea ce a să-l lovească, voi a se-nturna cu fața spre părete.
- Ce, vrei să nu ne mai vezi ? ziseră boierii. Ba, se cade spre osânda ta să ne privești; învață a muri, tu care știai numai a omorî. Și apucându-l amândoi, îl țineau nemișcat, uitându-se la el cu o bucurie infernală și mustrându-l.
Nenorocitul domn se zvârcolea în spasmele agoniei; spume făcea la gură; dinții îi scrâșneau și ochii săi sângerați se holbaseră; o sudoare înghețată, tristă a morții prevestitoare, ieșea ca niște nasturi pe obrazul lui. După un chin de jumătate ceas, în sfârșit, își dete duhul în mânile călăilor săi.
Acest fel fu sfârșitul lui Alexandru Lăpușneanul, care lăsă o pată de sânge în istoria Moldaviei.
La monastirea Slatina, zidită de el, unde e îngropat, se vede și astăzi portretul lui și a familiei sale.

Sfârșit


Găsești povestirea pe scurt a nuvelei pe blogul 
Povestiri pe scurt de lecturi școlare !
Alte scrieri de Costache Negruzzi:
Etichete: , , , ,